Daniel David, despre dezastrul intervenției de la Caracal: Dacă vrei să distrugi o națiune nu îți trebuie bombe, ci să-i distrugi învățământul superior

Modul dezastruos în care au gestionat autoritățile cazul de la Caracal se datorează, la nivel social, unui sistem educațional superior în prag de colaps, care formează profesorii și liderii care ne conduc societatea. Dacă vrei să distrugi o națiune, nu ai nevoie de arme, trebuie doar să-i distrugi educația, a explicat sociologul Daniel David într-un interviu acordat Edupedu.ro.

Mai mult decât atât, instituțiile statului sunt conduse de oameni cu o atitudine „de gașcă”, care se apără și se protejează între ei ca într-o mare familie, uitând că prima lor responsabilitate este față de cetățeni, nu față de colegi, fiind angajați în slujba și pentru protecția populației. Ceea ce ar fi trebuit să fie o chemare de mare responsabilitate, de apărare și de protecție, se transformă într-o misiune de apărare de clan, de mușamalizare, de învinuiri reciproce între instituții. Atunci când un cetățean apelează la autorități într-o situație de viață și de moarte, este întâmpinat de neîncredere și chiar de dispreț. Se vede clar în stenogramele apelurilor disperate la 112 ale Alexandrei, ultima victimă a criminalului de la Caracal:

A.M.: Vă rog ați trimis pe cineva aici?
Polițist (2) (pe ton iritat): Am trimis, rămâneți acolo că nu… în 2 minute n-are cum să zboare măi domnișoară. Stați acolo, da?
A.M.: (plângând disperat) Veniți vă rog, veniți, mi-e frică…
Polițist (2) (ton ironic, atitudine zeflemistă): Păi de cine vă este frică?? Alo, de cine vă este frică?
A.M.: (plângând) De el…m-a bătut…

A.M.: Vă rog stați cu mine la telefon că îmi este frică…vă rog…
Polițist (2): Nu pot să stau în telefon domnișoară că avem și alte apeluri, rămâneți acolo că vine echipajul de poliție, negreșit va veni, da, două-trei minute, ce naiba? (pe fundal se aude plânsul Alexandrei)
A.M.: (plângând) Bine…

Edupedu: Cum se poate ca oamenii, care ar fi trebuit să o susțină și să o ajute pe Alexandra în momentul în care a sunat la 112, să o trateze astfel? Vorbim de o atitudine care se naște din misoginism? Vorbim de nepăsare? De lipsă de empatie?

Daniel David: Cred că comportamentul factorilor instituționali implicați este explicat cel mai bine de o precară pregătire profesională, în contextul descris mai sus. Apoi, concentrarea puterii sociale face ca în România autoritățile să se comporte adesea autosuficient, uitând ca acestea trebuie să-i reprezinte pe oameni, nu să-i conducă discreționar! Astfel, unele instituții se redefinesc singure, chiar lăudându-se cu faptul că sunt ca o familie, uitând că funcția lor socială principală nu este să aibă grijă unii de alții (așa cum fac membrii unei familii), ci funcția lor este să aibă grijă de oameni/cetățeni (și abia apoi sau în paralel să fie preocupați și unii de alții ca membrii unei familii). Sigur că pot conta și alte mecanisme psihoculturale (ex. neîncrederea interpersonală/poate un nivel mai crescut de misoginism/cinism ridicat, etc.), dar acestea ar putea să fie depășite de o pregătire profesională de calitate, care ar putea include și corectarea unor astfel de distorsiuni.

Edupedu: În ceea ce privește criminalul, ce probleme psihice, ce tulburări poate avea o persoană care comite asemenea orori?

Daniel David: În ceea ce privește criminalul, analizând întregul context, foarte probabil că pe lângă alte tulburări psihice, vom găsi și tulburări de personalitate, cel mai probabil tulburare de personalitate antisocială; dar acest lucru trebuie să rezulte dintr-un psihodiagnostic atent.

Edupedu: O altă ciudățenie în acest caz este faptul că vecinii nu păreau să știe mare lucru sau nu se preocupau. De ce nu a băgat nimeni de seamă că ceva era foarte în neregulă, de ce nu au semnalat? Indivizii aceștia se ascund foarte bine sau e o problemă de atitudine la nivelul societății românești?

Daniel David: În fine, în ceea ce privește contextul psihosocial, oamenii în anumite zone – mai ales rurale/orașe mici – au devenit mai puțin responsabili social și mai temători; asta ca urmare a unei disoluții a autorității în acele zone, care nu te protejează în fața „tartorilor locali”, dacă ai atitudini civice. Așadar, într-un astfel de context, foarte probabil că vecinii erau dezinteresați sau informați, dar temători să intervină.

Mai jos, răspunsul integral al sociologului și profesorului universitar Daniel David:

„Înainte de a răspunde la întrebările specifice, trebuie înțeles cadrul psihocultural mai general al societății românești de astăzi. Asta pentru că astfel de cazuri tragice sunt un simptom al unei boli psihoculturale mai profunde, pe care unii nu o conștientizează (ba unii o consideră chiar normalitate!), iar alții o văd, dar nu au curajul să o confrunte.

Din politica științei știm că dacă vrei să distrugi o națiune nu îți trebuie bombe, ci trebuie să-i distrugi învățământul superior de calitate. Unele universități au prins această idee – într-o formă sau alta – în Carta Universitară și/sau în motto-urile proprii. Într-adevăr, universitățile produc specialiștii pentru diverse domenii; dacă aceștia sunt prost pregătiți, acele domenii vor funcționa prost. De asemenea, universitățile formează profesorii care ne educă copiii; dacă aceștia sunt prost pregătiți, atunci ne vor educa prost copiii. Și astfel o țară este condamnată pentru prezent și pentru viitor!

Așadar, prioritatea oricărui stat este să-și asigure un învățământ superior modern și performant. În România, într-o logică de concentrare a puterii sociale, de anulare a diferențierilor pe bază de merit și de reducere a autonomiei indivizilor/instituțiilor, am nivelat universitățile, am demonetizat titlurile universitare și am politizat învățământul superior, ținându-l prin subfinanțare cu mână întinsă spre guvernanți. În această logică, unii, chiar în discuții publice, se întrebau cu tupeu iresponsabil: da care-i diferența de calitate, spre exemplu, dintre Universitatea din București și una dintr-un oraș mic/mediu din România? Eu nu spun că marile universități din centrele academice tradiționale produc doar absolvenți buni, iar celelalte nu! Există specialiști slabi formați și în marile universități și specialiști de top formați în celelalte universități, dar este o diferență de proporție și de probabilitate, care la scară națională contează! Asta mai ales atunci când ai politici prin care tai locuri bugetate de la marile universități și le duci spre celelalte. Ne place, nu ne place, statul a devenit cangrenat de specialiști slab pregătiți! Și nu este doar cangrenat, dar este și prizonierul lor, mai ales când aceștia ocupă poziții în instituțiile centrale/decizionale ale statului și se opun apoi oricărei idei de progres pe bază de merit/competență. În aceste condiții, oricâte proceduri și politici bune ai face într-un domeniu, ele sunt sortite eșecului prin acțiunea și/sau incapacitatea resursei umane. Acesta este un adevăr brutal, pe care ar fi bine să nu-l mai mascăm cu defense și iluzii!

În aceste condiții normalizarea învățământului superior trebuie să devină prioritatea 0 a României. Atenție, nu una dintre priorități, alături de altele, ci punctul de start! Altfel, într-o lume globalizată, cu tot potențialul ei, țara este condamnată la înapoiere și sărăcie. Și avem un potential uman (ex. nu există diferență între potențialul creativ/de inteligență al românilor față de cei din cele mai moderne state ale lumii) și geopolitic (ex. mărimea țării/mărimea populației/integrarea în UE și NATO/resursele naturale, etc.) major. Nu este aici locul de a discuta ce/cum trebuie făcut (am discutat asta în alte articole/studii deja publicate). Punctez doar câteva linii/întrebări generale directoare. Universitățile trebuie diferentiate în funcție de rolul/misiunea lor în locale, regionale sau naționale (unele din acestea de tip world-class, care dau competitivitate țării la nivel international), fiecare fiind respectată în funcție de realizarea rolului/misiunii, fără nivelări și comparații bizare între cele trei clase. Programele academice trebuie modelate după cele mai avansate practici internaționale. Astfel, este oare bine că am distrus masteratul în științele juridice, în condițiile în care după licență (fie aceasta și de 4 ani) absolvenții sunt formați în afara sistemului universitar/academic? Mai general, este oare bine că încă licența, nu masteratul, este legată mai direct cu Cadrul Național al Calificărilor? În acest sens, un specialist format în 3/4 ani de licență nu mai este comparabil cu unul format atunci când licența era 4/5 ani. Este oare bine că am izolat programele specifice din domeniile de securitate de marile universități ale țării? Probabil că este bine că sunt concentrate dominant în universități specifice (ex. SRI/Poliție/Armată, etc.), dar nu era bine să obligăm colaborarea instituțională cu marile universități ale țării pentru a nu deveni prizonierele unor practice/mentalități vetuste?

Revenind la întrebările specifice, cred că comportamentul factorilor instituționali implicați este explicat cel mai bine de o precară pregătire profesională, în contextul descris mai sus. Apoi, concentrarea puterii sociale face ca în România autoritățile să se comporte adesea autosuficient, uitând ca acestea trebuie să-i reprezinte pe oameni, nu să-i conducă discreționar! Astfel, unele instituții se redefinesc singure, chiar lăudându-se cu faptul că sunt ca o familie, uitând că funcția lor socială principală nu este să aibă grijă unii de alții (așa cum fac membrii unei familii), ci funcția lor este să aibă grijă de oameni/cetățeni (și abia apoi sau în paralel să fie preocupați și unii de alții ca membrii unei familii). Sigur că pot conta și alte mecanisme psihoculturale (ex. neîncrederea interpersonală/poate un nivel mai crescut de misoginism/cinism ridicat, etc.), dar acestea ar putea să fie depășite de o pregătire profesională de calitate, care ar putea include și corectarea unor astfel de distorsiuni.

În ceea ce privește criminalul, analizând întregul context, foarte probabil că pe lângă alte tulburări psihice, vom găsi și tulburări de personalitate, cel mai probabil tulburare de personalitate antisocială; dar acest lucru trebuie să rezulte dintr-un psihodiagnostic atent. În fine, în ceea ce privește contextul psihosocial, oamenii în anumite zone – mai ales rurale/orașe mici – au devenit mai puțin responsabili social și mai temători; asta ca urmare a unei disoluții a autorității în acele zone, care nu te protejează în fața „tartorilor locali”, dacă ai atitudini civice. Așadar, într-un astfel de context, foarte probabil că vecinii erau dezinteresați sau informați, dar temători să intervină.”