Daniel David: De ce s-au colorat în albastru marile centre academice tradiționale din România

Psihologul Daniel David a realizat pe blogul său o sinteză a motivelor pentru care “s-au colorat în albastru marile centre academice tradiționale din România”. Prorectorul UBB a susținut că “la atacurile recente ale ministrilor propuși de PSD asupra marilor universități am fost lăsați baltă de restul spectrului politic și de alte instituții de la care am așteptat suport (măcar moral). Asta poate pentru că mulți au avut de protejat universități locale, iar alții au fost chiar convinși (oare cum și de ce…?) că marile universități vor un monopol pe care nu-l merită”.

“Universitățile pregătesc și profesorii care ne educă copiii; prost pregătiți, aceștia vor pregăti prost și copiii. Așadar, un mediu academic neperformant blochează o țară atât în prezent, cât și în viitor!”, avertizează David.

Analiza publicată de Daniel David pe blogul său:

“Am fost invitat de profesioniști din mass-media să comentez rezultatele la alegerile recente (26 mai 2019). Am refuzat, deoarece nu sunt analist politic, iar acum, pentru o vreme, este timpul expertizei lor. Voi comenta totuși pe blogul propriu un rezultat interesant legat de mediul academic, cu o raportare și la psihologia românilor, lucruri care îmi sunt apropiate.

Așadar, de ce s-au colorat în albastru marile centre academice tradiționale din România? Răspunsul va fi unul sintetic și punctual, lăsându-vă pe voi cititorii să gândiți și să trageți concluzii mai complexe.

1. Bunăstarea și calitatea vieții într-o țară depind de nivelul de cunoaștere (knowledge-based society). Cu cât cultura și știința/tehnologia sunt mai avansate, cu atât țara este mai dezvoltată civilizațional și poate oferi mai multe propriilor cetățeni.

2. Cunoașterea avansată este generată mai ales în mediul academic, acum, în lume, dominant în universități (și parțial în institute de cercetare, publice sau private, unele private din cadrul unor companii).

3. Țările avansate au universități de tip world-class care le asigură avantaje competitive în lumea tot mai globalizată. O universitate world-class este una care, punând cercetarea avansată în centru ei, dezvoltă:

(a) o predare modernă, astfel că studenții nu învață doar cunoștințe, ci și modalitatea de generare a acestora, devenind astfel cetățeni autonomi și creativi, integrați pe piața muncii, dar și capabili să o schimbe/dezvolte și
(b) o relație inovativă cu societatea, astfel că nu oferă doar servicii obișnuite, ci oferă servicii de calitate crescută și/sau inovative.

Mai mult, o universitate world-class combină creativ cunoașterea științifică, cu creația artistică și activitățile vocaționale, generând un output cultural complex, de interes global.

4. În România, mediul academic este ținut în zona de neperformanță, pe alocuri complet rupt de mediul academic internațional (ex. în legislație). Asta afectează negativ țara! Unii profesioniști (ex. economiști/ingineri/funcționari, etc.) pregătiți într-un astfel de mediu – mai ales în unele universități mai puțin competitive – nu vor fi foarte performanți; în consecință, uneori nu avem planuri bune de dezvoltare sau dacă reușim să avem planuri bune ajungem să nu avem resursă umană competitivă să le implementeze eficient. Tot universitățile pregătesc și profesorii care ne educă copiii; prost pregătiți, aceștia vor pregăti prost și copiii. Așadar, un mediu academic neperformant blochează o țară atât în prezent, cât și în viitor!

5. Orice modernizare a României trebuie să înceapă cu universitățile. Dacă nu înțelegem acest lucru, orice demers de modernizare a țări va fi un eșec și/sau unul lungit peste măsură.

6. Factorul politic din țară a avut grijă să împiedice dezvoltarea și diferențierea normală a universităților. Asta atât din cauza structurii colectiviste (ex. „…toți suntem la fel și nimeni nu se diferențiază fără acordul puterii/șefului”; „…dacă se face diferențiere aceasta este stabilită de putere/șef, nu pe criterii obiective”), cât și din cauza factorului politic (politicienii sunt uneori „protectori” ai unor universități locale). În aceste condiții, deoarece este imposibil ca toate universitățile din țară să fie world-class, nu au lăsat niciuna să fie așa. Ba mai mult, prin politicile ministerului de specialitate au atacat universitățile din marile centre universitare tradiționale, pentru a le reduce potențialul de diferențiere și șansa de a evolua spre world-class. Iată câteva exemple în acest sens (vezi și acțiunile publice ale UBB ca răspuns la astfel de atacuri).

Le-au tăiat locuri bugetate, orientându-le spre alte zone mai puțin competitive internațional. S-a spus atunci de către minister că trebuie orientate spre domenii de specializare inteligentă și spre susținerea celor din zone defavorizate. Așa este, s-a spus bine! Dar acestea au fost definite prost și/sau prin interese politice. Spre exemplu, zonele de specializarea inteligentă au fost definite pe baza unor date vechi și a unor mecanisme vetuste, astfel încât ar fi potrivit mai bine „specializarea neinteligentă”! Apoi, dacă vrei să ajuți studenții din zone defavorizate să se emancipeze îi duci în cele mai dezvoltate zone academice, nu în unele puțin competitive. Spre exemplu, ca urmare a acestor politici, la masteratele UBB, 200 de studenți din anul I au fost forțați să-și plătească studiile, în loc să studieze fără grija banilor!
Au interzis experții internaționali în competiția de granturi, pentru a controla mai bine alocarea de resurse, prin experți locali adesea mai influențabili. Cum credeți că au fost evaluate universitățile românești în rankingurile internaționale de către acești experți internaționali pentru care circulația ideilor și expertiza academică nu au granițe? Dacă îți pasă de banii publici din cercetare du-i spre zonele care îi pot folosi cel mai bine în beneficiul țării, iar asta se stabilește de experți de top, indiferent că sunt români sau străini.
Au denigrat bunele practici academice. Am auzit „oficiali” minimizând public rolul unor reviste de referință la nivel internațional (ex. Nature/Science). Cum credeți că au fost evaluate universitățile românești în rankingurile internaționale de către mediul academic internațional care se raportează la astfel de reviste de top?
Au introdus aparent mecanisme academice moderne – pe care le-am tot cerut și noi -, dar, evident, le-au definit în mod original, favorizând astfel în final neperformanța. Spre exemplu, promovarea pe post este bună dacă se reportează la criterii riguroase de performanță și dacă nu mai încarcă statul de funcții cu noi poziții pentru concursul legat de promovare; la noi însă nu avem nici una nici alta, astfel că promovarea devine un mecanism de protecție, nu de performanță, deoarece nu mai poți să ai contracandidat.

Astfel de practici, alături de legislație proastă (ex. noi nu putem face “head hunting” pentru cei mai buni, cercetarea nu are mecanisme de finanțare în universități, etc.) și subfinanțare au slăbit major universitățile românești și este o minune că se mai văd în rankingurile internaționale. Ne menținem acolo prin ambiția proprie și printr-un efort academic și managerial de neimaginat, în ciuda, nu cu suportul politicilor din țară.

Spre exemplu, dincolo de evaluările negative făcute de colegii noștri din străinătate ca răspuns la acțiunile politicului în țară, suntem depunctați adesea la calitatea educației prin prisma raportului profesori/studenți. Evident că am angaja mai mulți profesori, dar atunci, ca urmare a subfinanțării, intrăm în incapacitate de plată. Adesea deciziile politice asupra educației/cercetării – ca cele menționate aici (dar sunt multe altele) – parcă au fost nu doar împotriva educației/cercetării, ci a țării. Ce poți să faci într-un mediu atât de aberant?

Unii renunță și devin prizonierii sistemului, rugându-se pentru resurse de supraviețuire pe linie personală. Alții îl denunță, luptă pentru schimbarea lui pentru beneficiul tuturor și încearcă să creeze insule de raționalitate în jurul lor, măcar cât le permit resursele. Alegerea ține de etica personală/instituțională. Acestea fiind spuse, dacă am lua în rankinguri în calcul și subfinanțarea și efortul birocractic, marile universități din țară ar fi în Top-100 în lume!

7. România are nevoie de câteva universități world-class (din cele care sunt acum vizibile/cu impact internațional și/sau unele noi, gândite în „paradigmă metropolitană”), susținute în această logică de guvern/minister. Acestea vor asigura avantaje competitive țării, iar în acest fel cheltuielile cu ele se vor întoarce ca beneficii pentru țară înzecit! Unele universități pot angaja o ambiție națională, susținute de către minister.

Funcția lor este să contribuie la formarea de resursă umană în domenii strategice pentru țară și să aducă produse/servicii inovative/de calitate.

Apoi, unele universități trebuie să aibă o anvergură regională, susținute de minister și de instituții regionale. Acestea sunt fundamentale în a genera resursă umană de calitate și produse de calitate, în acord cu nevoile/strategiile regionale.

În fine, unele universități trebuie gândite într-o logică locală, susținute de minister și de autoritățile locale. Acestea au un rol fundamental în formarea de resursă umană necesară pe plan local și în a ridica nivelul cultural al zonei. Dacă am gândi astfel, valorizăm fiecare tip de universitate și evităm situația penibilă de genul în care o echipă de fotbal județeană ar fi forțată să se întreacă cu Barcelona! O echipă locală de fotbal este necesară și importantă pentru comunitate pentru alte motive, decât să câștige competițiile internaționale de top.

8. Modernizarea mediului academic românesc nu este tributară unor politici de stânga sau de dreapta. Ambele ideologii politice (inclusiv cele de centru) au mecanisme care să asigure un mediul academic sănătos, mai ales dacă le respectă autonomia academică și se uită doar ca prin politicile proprii să încurajeze ancorarea universităților românești în practici academice internaționale. Din păcate, la atacurile recente ale ministrilor propuși de PSD asupra marilor universități am fost lăsați baltă de restul spectrului politic și de alte instituții de la care am așteptat suport (măcar moral). Asta poate pentru că mulți au avut de protejat universități locale, iar alții au fost chiar convinși (oare cum și de ce…?) că marile universități vor un monopol pe care nu-l merită! Unii chiar nu înțeleg arhitectura de la punctul 7, care nu este o invenție proprie, ci o organizarea sănătoasă a mediului academic în țările dezvoltate. Doar unii au înțeles pericolul prin care trecem nu doar noi, ci țara. Iar acest lucru s-a văzut la alegeri în marile centre academice tradiționale!

9. Sigur, albastru a colorat marile centrele academice tradiționale și pentru că există acolo un număr mare de studenți/tineri, care au observat acțiunile politicului în mediul academic. În 2015 spuneam în psihologia românilor ca România are un profil psihocultural vechi, încă dominant (dar nu cu o majoritate confortabilă), dar profilul psihocultural modern devine tot mai puternic, iar pe măsura ce generațiile Z/Y vor ajunge să poată vota și/sau să fie influente social, România modernă va fi de neoprit. Am mai spus că diaspora, mai obișnuită cu profiluri psihoculturale moderne, va fi un factor catalizator al schimbării țării în acest sens. Prin România modernă nu înțeleg una colorată politic de un anumit partid, ci una ancorată în valori/norme/practici europene.

Partidele politice care nu înțeleg asta vor deveni marginale. Alianța USR-PLUS și PNL au avut cel mai european discurs și o credibilitate mai mare când îl asumau. Iar în 2019, într-adevăr, tinerii au votat mai ales albastru în toată țară (nu doar în zone academice), colorând însă mai puternic în albastru marile centrele universitare tradiționale deoarece aici au fost concentrați într-un număr mai mare, mai motivați (au fost iritați/sensibili la atacurile asupra universităților lor) și și-au unit forțele și cu cei afectați de politicile vetuste antieuropene din domeniu, indiferent de vârstă. Interesant este că acest fenomen a apărut și în zone academice emergente și chiar în unele zone urbane în care județul a avut altă culoare.

10. Eu cred că ne-a trecut glonțul pe lângă ureche! Mi-ar plăcea ca tot spectrul politic să înțeleagă ceva din asta. Tinerii români vor să fie europeni și vor să construiască/să trăiască într-o Românie modernă, congruentă cu spațiul vestic. Această ambiție nu are în sine culoare/orientare politică. Dar partidele care înțeleg asta și se comportă ca atare vor fi câștigătoare (acum au fost astfel mai ales PNL și USR-PLUS), iar cele care se opun vor fi pierzătoare (acum a fost astfel mai ales PSD). Universitățile adevărate nu pot fi prizoniere ale politicului, iar dacă politicului îi pasă de țară trebuie să asigure autonomia universităților, finanțarea adecvată a acestora, iar în ceea ce privește controlul să se asigure doar că practicile universităților românești sunt după cele mai bune practici internaționale (acum au înțeles asta ca mesaj mai ales USR-PLUS, dar ne-ar plăcea să înțeleaga asta tot spectrul politic!).

11. În final, repunctez că orice modernizare a României trebuie să înceapă cu universitățile! Dar nu în “modernizări originale”, ci prin modele care ne ancorează în lumea civilizată. Dacă nu înțelegem acest lucru, orice demers de modernizare a țări va fi un eșec și/sau unul lungit peste măsură.”

Despre autor: Daniel David este profesor de psihologie clinică şi psihoterapie (ştiințe cognitive clinice) la Universitatea Babeş-Bolyai din Cluj-Napoca (UBB), directorul Departamentului de Psihologie Clinică şi Psihoterapie din cadrul Universităţii Babeş-Bolyai, autor al monografiei Psihologia poporului român – profilul psihologic al românilor apărută la Polirom. A fost Vicepreşedintele Comisiei Prezidențiale pentru elaborarea şi analiza politicilor în domeniile educației şi cercetării, comisie condusă de Mircea Miclea și al cărui proiect a stat la baza legii educației 1/2011.