Ștefan Lefter este elev în clasa a XI-a la Colegiul “Mihail Cantacuzino” din Sinaia, județul Prahova. Este hotărât să devină profesor, spune el, așa că felul în care se vede meseria de profesor prin ochii lui ar putea fi un reper pentru mulți tineri ca el, ar putea oferi indicii pentru mulți profesori care se întreabă cum să devină “molipsitori” în meserie și ar putea să arate autorităților de ce atât de puțini tineri valoroși mai ajung să își dorească această carieră de vocație.
Într-un scurt interviu pentru EduPedu.ro, Ștefan spune că diferența la ore o face doar profesorul, deși e nevoie de multă implicare și din partea elevilor, însă ca să ajungi la acea implicare ai nevoie să fii captivat de cineva cel puțin captivant.
- Interviul face parte din proiectul “Vreau să fiu Profesor în România“, susținut de Telekom Romania, și realizat de SuperTeach, în parteneriat cu Edupedu.ro.
Interviul complet:
“Edupedu.ro: Profesia de cadru didactic este una de vocație, cum vezi tu un profesor? Ce crezi că face, cum crezi că se formează și cât de grea sau ușoară ți se pare această profesie?
Ștefan Lefter: Da, e de vocație, de simțire, până la urmă e de a te adapta și de a citi copilul din fața ta, să îl înveți de bine, pentru viață și nu numai. Nu neapărat să formezi elită pentru că nu toți ajung sau își doresc să ajungă acolo, ci să discuți cu un partener, să înveți reciproc de la învățăcel și să știi că nu bați pasul pe loc; că mergi în direcția bună, după drumul propus pe care îl aveți de parcurs. Asta e teoria pe scurt, în câteva rânduri. Nu ar fi rău ca și ceea ce este în teren să fie pe modelul acesta pentru că același lucru îmi e mie reper în educație.
Profesorul ideal este, pentru mine, acela care știe că așa ceva nu există. Sinceritatea și autoevaluarea contează pentru mine foarte mult: să știi cât să duci, să știi cât poți să te implici, să știi când să te detașezi elegant și să iei o pauză. Formarea unui profesor e neîntreruptă și tocmai pentru că asta întruchipează, o cunoaștere, o lumină căreia îi dedică o viață ca să o dea mai departe. Exemplar și firesc este să fie (atenție, nu există rețetă! dar sunt puncte esențiale pentru calitate, omenie și pasiune) prietenos, să te facă să simți că după ce muncești puțin și ești interesat (că doar e unul dintre obiectivele proprii, mai ales dacă te pasionează ceva anume) să îți confere o încredere și să se simtă că poți conversa cu un om care e acolo pentru tine, resursa ta pe care o poți sonda pentru orice dubiu în domeniul respectiv.
Eu am astfel de profesori ideali, maeștri în relații umane, oameni faini de tot – repet, sunt binecuvântat și sper ca mulți din țară să poată spune același lucru – oameni care te întreabă dacă ești bine, de ce te-ai apucat în ultima vreme (sau să vină cu o idee de activitate cel mai probabil croită ție), care să pună în pauza dintre două ore despre „Scrisoarea I” o melodie de la Zaz sau care să te sune să te întrebe ce părere ai avut despre ora din ziua respectivă. Să trimită pe grupul clasei de Whatsapp un meme despre viața de licean sau să vă spună că putem să ne facem ceaiuri de acum la ore, cu aparatul din sălița dichisită pe care o administrează (mă rog, se putea anul trecut 😊).
Edupedu.ro: Cum percepi tu această profesie în prezent, raportat la grijile pe care le are un profesor, la calitatea salarizării lui (salariul mediu net în educație e de 3.500 de lei, conform INS, iar nivelul maxim de salarizare este atins după 40 de ani de vechime, conform raportului Euridyce al Comisiei Europene), la birocrația din educație?
Ștefan Lefter: De cele mai multe ori aș spune că e greu, dar extraordinar de plăcut. Iar apoi îmi dau seama că eu nu am început sa fac acest lucru și e doar un gând de neinițiat. Merg înainte cu speranța că îmi va fi ușor și de o mie de ori mai plăcut decât mi se pare acum. Cineva mi-a spus că nu mă mint singur. 😊 Faptul că salarizarea e mică, cel puțin primii 30 de ani și faptul că modelele mele ascund tristețea sau nemulțumirea cu care sunt răsplătiți de către minister îmi spun multe despre ei, caracterul, însușirile lor și frumusețea meseriei. Cu latura ei puțin actoricească, latură care, cred, sprijină psihopedagogia: zâmbetul, chipul curat și curajul de a merge înainte sunt esențiale. Copilul nu se întristează altfel, nu are motiv de supărare sau de moleșeală când mâna care ia un salariu puțin încântător îl mângâie pe spate la dirigenție sau îi dă căldură la un test din istoria Angliei.
Hârțogăria din educație, presupun, ar trebui să înlocuiască evaluarea periodică a unui cadru didactic la un anumit număr de ani sau cum? Dacă da, nu funcționează. Sunt de acord să existe acest indicator al actului public, să zic, la fel cum ar trebui să fie și la polițiști sau medici. Să se împartă vina falsă doar la unu? Nu repovestesc de ce sunt cadrele didactice atât de blamate că nu rezolv nimic. Povestea se știe așa cum toți știu să educe copii și să bage ore sau să taie din ele. Doamne, ce noroc că suntem pricepuți! Ce ne făceam fără? Danemarca o duce prost. La ei știu doar 10 oameni în toată țara cum și ce să facă și uite unde sunt!
Edupedu.ro: Crezi ca e un job „liniștit” sau dinamic, cum se vede din bancă?
Ștefan Lefter: E un job liniștit pentru unii și dinamic pentru ceilalți, după mine. Liniștit pentru cei care sunt puțin “pe lângă”, cum se spune, și dinamic e pentru cei implicați, care sunt acolo „pro” și care nu se dau înapoi de la nimic. E dinamic, de exemplu, pentru cei care chiar dacă nu au investit într-un laptop până acum, au ținut orele în pandemie de o “impecabilitate” maximă cu Zoom-ul de pe telefon, un suport flexibil și explicații video. Liniștit este pentru cei care totul înseamnă manual și exerciții, iar dinamic pentru cei care stau de la orele 23 la 24 (după ce au trimis și au făcut sugestii copiilor pe marginea temelor) să scaneze cărți în .pdf și să pregătească pentru a doua zi un link de Google Drive cu audio-uri de Cambridge B2, căci sigur e mult mai util în cerințele actuale.
Edupedu.ro: Te inspiră vreun profesor actual sau te-a inspirat un profesor din gimnaziu/ învățător?
Ștefan Lefter: Cu siguranță dorința mea de a deveni profesor a plecat din clasa a III-a, prin doamna prof. Cecilia Abrudan (căreia îi sunt recunoscător pentru verticalitate și valoare) când am văzut cât de fain e să abordezi copiii să învețe o limbă străină: limba engleză. Țin minte că printre primele lecții din „primul an” de engleză a fost alfabetul, iar pe caiet, pe fiecare rând am scris, de sus în jos, literele. Ca să învățăm cum se pronunță, doamna profesoară care mai târziu avea să fie o doamnă dirigintă de excepție, ne-a zis, șoptit: „Iar acum, un mic truc care rămâne între noi, doar noi știm… Pe margine, scriem într-un pătrat cum s-ar citi, ca să vă fie ușor până ajungem mai departe: „ei, bi, si…”. A fost momentul în care am prins o încredere exemplară în mine și de durată. M-a fascinat faptul că am intrat într-o lume în care învățatul e prietenos, omenesc (nu că nu mi-era deja), dar și că exista așa ceva, măcar pentru alți colegi care poate nu erau siguri pe ei încât să nu se (de)lase de la început.
În liceu, acum mă inspiră multe caractere frumoase: dna. Cerchez Genoveva (limba română), dna. Stanciu Cătălina (limba română), dna. Voicu Irina (limba engleză), dna. Sârbu Mihaela (limba franceză) și mulți alții – nu exagerez, pe toți îi iubesc și îi simt ca o familie super frumoasă. Eu cred că e o mare binecuvântare să ai un număr chiar așa de mare de oameni care să îți fie dragi. Vezi, „ești acolo unde și când trebuie să fii, exact cu cine trebuie să fii”, îmi zic.
Edupedu.ro: Sunteți, tu sau colegii/prietenii tai, dornici să deveniți cadre didactice?
Ștefan Lefter: Eu clar sunt motivat să devin profesor pentru că simt cu o certitudine imensă că aici îmi este parcursul. E incontestabil. Simt asta și e exact ceea ce îmi dă o satisfacție enormă: fă ceea ce iubești și iubește ceea ce faci. Eu sunt la profil uman tocmai pentru pasiunea pedagogică și pentru cea a literelor. La mate-info nu mi-am găsit locul pentru că temele prea multe la științe exacte nu-mi dădeau timp pentru un eseu la engleză sau să ascult vreun radio français. Colegi, prieteni, să devină mai târziu formatori nu cunosc din păcate. Sigur mulți vor să meargă, de exemplu, pe psihologie, resurse umane, sau istorie. Iar eu aș face și modulul psihopedagogic, în cazul lor, în timpul facultății. Nu încurcă și nu strică nimic.
Dar atenție, nu toți au înclinație spre lumea școlii. Pentru că, la o analiză, oameni de genul acesta, care fac modulul psihopedagogic fără vreo treabă cu școala, repetenți și cu note mici, ei ajung să fie acele cadre didactice nu foarte active în profesie. Mă întrebați de ce nu intră tinerii, clar, în sistem. Să vă zic lanțul: păi nu le place școala în general; consideră că materiile pe care le învață sunt inutile, prost făcute (depinzând de calitatea orei), sunt prea multe sau e prea mult de învățat (și pe de rost). Vă întreb: să fie profesori și să predea exact ceea ce nu le place să învețe? Din bancă se vede astfel: nu știm programa și nici conținuturile pe care trebuie să le atingem împreună în ziua respectivă. Dacă lecția a fost „faină, frumoasă” cum zicem noi, explicată, puțin amuzantă, ca elev ești mulțumit. Zici: „Măi, azi mi-a plăcut Luceafărul, frumos, cu imagini, scheme (colorate)…” etc.
Dacă nu, primul lucru pe care copilul îl spune e: „Da, ce să mai, nu știe să predea nene, nu am înțeles nimic”. Desigur, orele au nevoie de implicarea ambelor părți: urechi deschise și bunăvoință la elevi și pricepere la profesor. Puțini știu că, însă, cine face diferența la ore, cine face din Luceafăr o poveste atât de captivantă și cine face din istoria României o poveste atât de dinamică este profesorul, care poate învinge orice birocrație sau tăiere de libertate. Luceafărul – comentariu dictat în două ore sau analiză, proiector, muzică de fundal, dezbateri și scheme? Ei bine, eu prefer a doua variantă de care și beneficiez. Totul e posibil doar dacă există voință de ambele părți!
Edupedu.ro: Ce poate face și cine ar putea face ceva pentru ca profesia de cadru didactic să fie mai frecventabilă? (Pentru ca tinerii valoroși sa meargă în sistemul de învățământ și să predea)
Ștefan Lefter: Nu știu, sincer, cât de real este lucrul cu „ai vocație, nu te supără salariul”. Nu cred în așa ceva. Știu care este remunerația pentru mai mulți ani de carieră și sunt dezamăgit. Mi se pare o muncă enormă, să fii o bibliotecă pentru cei din jur… pentru aproape nimic în zilele noastre, nu? E o descurajare venită de mai sus. În alte state se poate, în România mai sunt, la fel, salarii și mai mari. Mulți nu își dau seama că de la educație pornește totul. Fie că cineva predă literatură, este maistru inginer sau organizator la școli profesionale. E baza a tot ceea ce mâine trebuie să meargă ca pe roate ca să nu stăm, ca ultimii ultimilor, pe loc. Stresul, iarăși, e enorm. Cine s-ar baga în atâtea responsabilități, în atâtea comisii, în cursuri pentru credite și în dosare inutile? Și pentru ce, mai ales acolo unde nu există satisfacții? Până acum am spus că e foarte mulțumitor, dar când nu ai cu cine să faci măcar o treabă minimă, ce faci și de unde o apuci? Te întrebi, a meritat oare tot ce am învățat până acum în atâția ani?
E minunat să știi că cel din fața ta, alături de tine, printr-o colaborare și o cunoaștere bună poate să intuiască ușor ce nu ai înțeles, să alinieze lucrurile pe mersul tău, să revină după o expunere la acel lucru la care tu te gândeai și despre care chiar voiai să întrebi, să lămurești.
Mă întreb, oare, cei de la conducere, chiar vor o educație performantă așa cum le sună #haștagul din postare? Se pare că nu! Un proiect bun, un plan sănătos, o revoluție în educație se face și în doar 3 ani dacă se vrea. Concluzia? E un cerc rău intenționat, pentru că altfel la ce sper eu și voi toți se realiza până acum, vă dați seama, nu…? Ce facem?”
Context:
În România sunt 234.800 de profesori, învățători și educatori angajați în sistemul național de Educație, potrivit Institutului Național de Statistică. Ministerul Educației este cel mai mare angajator al Statului, nicio altă entitate publică nu mai are atât de mulți salariați, potrivit datelor de la Ministerul Finanțelor. Un colectiv atât de numeros ar trebui să fie unul puternic și să-și poată impune ideile, dar corpul profesoral românesc nu are o voce unitară, e de multe ori copleșit de schimbările prea dese din Educație, împărțit între nevoia de a fi la curent cu tot ce se întâmplă și implicarea activă din comunitate.
Cea mai importantă cercetare de la nivel mondial despre cum se văd profesorii pe ei înșiși este studiul TALIS 2018 (Teaching and Learning International Survey – TALIS). Un sondaj internațional, la scară largă, al profesorilor, al conducătorilor școlilor și al mediului de învățare, făcut de OECD, ale cărui rezultate detaliate au fost publicate în mai 2020. În România, 3658 de profesori care predau la nivel gimnazial și 199 de directori au completat chestionarele TALIS.
TALIS 2018 i-a întrebat pe profesori dacă profesia lor este valorizată de societate. În România, doar 41% din profesori manifestă ”acord” sau “perfect de acord” privind afirmația că profesia lor este valorizată de societate. Procentul este însă mai ridicat decât media țărilor și economiilor OECD participante la TALIS (26%).
În România, 94% din profesori raportează că, în general, sunt satisfăcuți în privința locului lor de muncă (media OECD: 90%). Mai mult, 74% din profesori se declară satisfăcuți în privința termenilor contractului lor de predare (cu excepția salariului, media OECD: 66%).
Salariul mediu net în învățământ în luna septembrie 2020 a fost de de 3.524 de lei, mai mare cu aproape 200 de lei față de salariul mediu pe economie din aceeași lună a anului trecut, arată datele INS. Salariul mediu din învățământ este cu peste 1.500 de lei mai mic față de cel din administrație și cu 500 de lei mai mic decât cel din sănătate.
În România, doar 23% din profesori raportează că sunt satisfăcuți în privința salariilor, procentaj mult mai scăzut față de media OECD (39%), potrivit Organizației pentru Cooperare și Dezvoltare Economică.
Cu toate acestea, diferențele mari de vârstă între generații, contextele sociale actuale și interesul scăzut al elevilor de a se implica în comunitate trag un semnal de alarmă, o situație ce indică numărul din ce în ce mai mic al tinerilor care doresc, vor și reușesc să urmeze calea celor care i-au instruit și i-au sprijinit prin educația pe care le-au oferit-o.
Conform Institutului Național de Statistică, în ultimii 5 ani specializarea Științele Educației e domeniul de studii principal (conform clasificării europene) care în România e cel mai puțin frecventat dintre toate.
Fără o formare adecvată, atât una inițială, cât și cea continuă, profesorul nu va reuși să fie acel specialist de care Educația are nevoie, de care elevii au nevoie pentru a se construi ca indivizi ai cunoașterii, pentru a-și modela caracterele spre implicare și civism. Așa că poziția profesorului în societate trebuie redefinită și pentru că profesorii sunt cei care au puterea să insufle tinerilor dorința de a urma această meserie, ar trebui îmbunătățite în primul rând modalitatea în care se raportează ei înșiși la propria meserie și la calitatea predării.
Ș.L.
