Cum își cresc părinții români copiii. INTERVIU Psihologul Domnica Petrovai: Am trecut de la o autoritate punitivă, adesea de tipul “părintele nu greșește niciodată”, la lipsa de autoritate din teama de a nu „traumatiza” copilul, ori la situații în care dăm prea multă putere de decizie copilului

Cum să nu facem rău copiilor noștri a fost o etapă și încă este prezentă în cultura noastră. Ne întrebăm adesea: “Să-i spun copilului cum mă simt sau nu?”, „Cum fac ca al meu copil să-și dezvolte încrederea în el, fără să dea în nesiguranță sau grandomanie?”. Departe de a oferi o rețetă în 10 pași despre cum să fii un părinte mai bun, Domnica Petrovai, psihoterapeut cognitiv‑comportamental, psiholog clinician, fondatoare a Școlii pentru Cuplu și CEO al Mind Education, ne invită într-un interviu pentru Edupedu.ro la o reflecție asupra rolurilor noastre de părinte, partener și cum evoluează ele.

“Avem nevoie de direcții, speranță și soluții validate științific, dacă vrem un alt “film” pentru propriii copii, o relație mai sănătoasă și împlinită. Drumul începe cu recunoașterea traumelor trăite în copilărie și impactul lor asupra vieții emoționale, și continuă cu asumarea, iertarea, conversațiile dificile care te reconectează, nu evitarea lor sau atacul la persoană“, spune Petrovai, coordonator al Strategiei Naționale de Sănătate Mentală a Copilului și Adolescentului din România.

Edupedu.ro: Dacă vorbim despre modul în care România, la nivel macro social, își crește copiii, care este trendul de astăzi? Care este amprenta de astăzi în creșterea copiilor, la români?

Domnica Petrovai: “Observ, în prezent, o mult mai mare preocupare a părinților în a-și crește și educa copiii diferit față de cum au fost ei educați. Tot mai mulți conștientizează că educația de care au avut parte a fost marcată de multe lipsuri emoționale, chiar traume, în multe cazuri, că pedepsele au fost omniprezente și foarte dure, că nu a existat apropiere, deschidere, comunicare, că simplul “te iubesc” a fost tabu. Firește, acești oameni își doresc un alt “film” pentru propriii copii, o relație mai sănătoasă și împlinită. Dar problema este că, fără un proces personal de înțelegere a impactului modului în care au fost crescuți și a golurilor de dezvoltare cu care au rămas, părinții nu au cum să știe ce este bine pentru copii și au tendința să reacționeze în extreme.

Vă dau un exemplu foarte simplu: părinții care au avut o viață marcată de privațiuni compensează acest lucru dând acces copilului la prea multe resurse, pe ideea “dacă eu nu am avut, el să aibă”. Și, fără să își dea seama, dezvoltă în copil sentimentul de neputință și nesiguranță, și foarte multă îndreptățire.

Am întâlnit și mulți părinți care depun eforturi considerabile în a le oferi copiilor ceea ce ei nu au primit în copilărie: sprijin, îndrumare, apreciere, experiențe, afecțiune etc. O fac, adesea, ignorându-și propriile nevoi și, mai ales, nevoile cuplului. Sunt părinții care vin la noi, la Clinica Mind Education, cu liste de întrebări despre nevoile copiilor, cu dorința și teama de a nu greși față de ei și de a face totul „ca la carte”. Copiii devin, astfel, proiectul lor pentru o viață bună, împlinită, fără să-și dea seama că, de fapt, se afundă în abandonul de sine, în perfecționism și în indisponibilitatea de a se uita la ei mai profund.

O altă categorie de părinți sunt cei cărora le este prea greu să fie vulnerabili și se protejează prin mesaje de genul: „Să nu ne mai plângem de modul în care am fost crescuți! Uite ce bine am ajuns”. Tot aici intră și părinții care, din nerecunoașterea propriilor traume, vorbesc despre o copilărie „fericită”, pentru că nu este “moral” să-ți judeci părinții, să-i acuzi, să te gândești că au greșit sau că te-au rănit. Este prea dureros. A recunoaște sau a vorbi despre abuz este problematic în cultura noastră.

Este lăudabil că tot mai mulți părinți caută informații, citesc cărți și merg la cursuri, însă, în același timp, simt că le este greu să facă o selecție din multitudinea de informații și să găsească abordarea potrivită și sănătoasă pentru familia și copilul lor. Niște întrebări recurente, care îi bântuie pe foarte mulți: “Să-i spun copilului cum mă simt sau nu?”, „Cum pun limite fără să fiu punitiv sau poate că, dacă disciplinez copilul, îi îngrădesc libertatea?”, „Cum fac ca al meu copil să-și dezvolte încrederea în el, fără să dea în nesiguranță sau grandomanie?”.

Pe lângă această derută firească, este și reversul, când accesul la sursele de informare are un impact negativ. În această categorie se regăsesc mai frecvent mamele, care citesc mult pe internet și ajung să creadă că tații își „traumatizează” copiii. Drept urmare, o dau în blamare, își resping partenerul, apar conflictele, care, deseori, se termină cu un divorț.

Cum să nu facem rău copiilor noștri a fost o etapă și încă este prezentă în cultura noastră.

Firește, nu aduc, aici, în discuție părinții care își abuzează emoțional și fizic copiii, care încă sunt majoritari în țara noastră. Dar vreau să atrag atenția asupra faptului că, chiar și atunci când avem cele mai bune intenții, sunt multe momente în care reacționăm și noi abuziv, pentru că nu avem resursele emoționale necesare pentru a relaționa sănătos cu ceilalți. Părinții noștri ne-au oferit ce au trăit și ei, adesea multe privațiuni, traume și abuz emoțional și/sau fizic. De aceea, pedeapsa în relații încă este singurul instrument de „reglare” la noi. Nu prea avem alte instrumente: ori ne închidem în noi, ori atacăm. Prin urmare, este necesar să ne asumăm că avem nevoie să ne oferim ce nu ne-au putut oferi părinții, în loc să rămânem reactivi și în luptă de putere cu ei. Este tot un semn de imaturitate.”

Edupedu.ro: Ce am păstrat din trecut, de la generațiile anterioare, și cum am construit ceea ce avem specific astăzi?

Domnica Petrovai: “Impactul traumelor colective, trăite ca urmare a războiului, comunismului, acțiunilor Securității, este încă puternic și ne influențează comportamentele de zi cu zi: încă ne mai bântuie neîncrederea în ceilalți și neasumarea, preferăm să ne autoizolăm și avem mari dificultăți în a ne deschide. Trăim într-o cultură a blamării celuilalt și a punitivității. De aici și atracția părinților pentru autori extrem de critici la adresa trecutului, care au un mesaj de respingere și judecată, ori spre autori care oferă soluții fără efort (“10 pași către succes sau autenticitate”).

Ca națiune, am așteptat atâția ani să vină americanii să ne salveze, așa că, acum, căutăm să ne ofere altcineva ceea avem nevoie să ne oferim nouă înșine. Suntem prea reactivi la neapreciere sau feedback, luăm foarte personal observațiile celorlalți, avem o nevoie mare în a primi validare din exterior, iar aceste frustrări personale influențează, în mod firesc, relația cu copilul. El devine, astfel, o sursă de validare personală, iar presiunea asupra relației cu el și asupra ta ca părinte crește.”

Edupedu.ro: S-a schimbat, în România ultimilor 20 de ani, modul în care părinții se raportează la copii și la partener?

Domnica Petrovai: “Da, începe să devină mai conștientizată și înțeleasă ideea de relație, atât cu copilul, cât și cu partenerul. Dacă, acum 20 de ani, învățam „tehnici de disciplinare a copilului”, acum, învățăm să ne asumăm mai mult contribuția în relație. Din ce în ce mai mulți părinți sunt conștienți că, adesea, ei sunt „copii” care cresc copii, emoțional vorbind, și înțeleg că propriile lor traume afectează percepția asupra copilului și a siguranței sau nesiguranței din relații.

O altă schimbare vizibilă este că, dacă, în trecut, părinții își trimiteau copiii la psihoterapie să fie „tratați”, reparați, acum vin ei, conștienți că sunt cei care au contribuit la provocările prezente ale copiilor. Sigur, încă mai este mult de muncit aici, însă văd schimbări.

În relația cu partenerul, însă, este și mai mult de lucru. Este o concluzie pe care am tras-o în atâția ani de experiență clinică, dar și în urma primului studiu despre provocările cuplurilor din România, pe care l-am realizat, anul trecut, în cadrul Școlii pentru Cuplu. Acest studiu a relevat faptul că încă asociem iubirea cu îndrăgostirea, adică ne așteptăm să ni se întâmple pur și simplu, iar, când încep să apară dificultățile, avem tendința să fugim. De acolo și statisticile dramatice: la fiecare 4,6 căsătorii există un divorț, în România, finalul relației de iubire venind după 8,9 ani de căsnicie în cazul femeilor și după 9,5 ani în rândul bărbaților.

Ideea de efort și angajament pentru bunăstarea relației este văzută ca semn al „neiubirii”. Peste 80% dintre participanții la studiul nostru au declarat că nu au cerut sau nu s-au gândit să ceară ajutor în momente de criză. Așa, mulți ajung să renunțe la relație, iar procesul de divorț să fie abuziv și traumatic pentru copii și pentru cei doi parteneri: adulții îi folosesc pe copii în propriile jocuri de putere, iar copiii sunt stigmatizați la școală și de către prieteni și comunitate.

În general, ideea de prevenție a divorțului ne este străină: vrem să ieșim din „relații toxice” cu tot dinadinsul, iar vina pentru această stare de fapt aparține întotdeauna celuilalt. Încă nu vedem relația ca pe un construct dinamic, ceva la ce avem de construit împreună. Suntem prea centrați pe noi, prea suferinzi, imaturi emoțional și cu o mare dificultate în a cere ajutor specialiștilor și oamenilor din jur. În același timp, sănătatea mintală nu este o prioritate pentru noi, așa că, trăim cu depresii și anxietăți ignorate și netratate. Or, lucrul acesta se vede în relațiile cu ceilalți.

Ce s-a mai schimbat este că, în ultimii ani, se vorbește mai mult despre „iubirea de sine”, însă din nou, încredere în sine nu trebuie să dea în grandomanie și individualism, ci trebuie să însemne deschidere către relațiile cu ceilalți, ceea ce, în mod firesc, aduce disconfort și lucruri pe care nu vrei să le auzi despre tine.

După cum vedeți, suntem într-o etapă destul de confuză, și părinții, și cuplurile au nevoie de direcții, speranță și soluții validate științific. Deși este greu să accepți că nu copiii sunt problema, ci tu, ai nevoie să accepți acest lucru și să te maturizezi, ca să fii capabil de relații sigure și de încredere. Iar drumul începe cu recunoașterea traumelor trăite în copilărie și impactul lor asupra vieții emoționale, și continuă cu asumarea, iertarea, conversațiile dificile care te reconectează, nu evitarea lor sau atacul la persoană.”

Edupedu.ro: Cum se raportau părinții anilor ‘90 la copii și cum ne raportăm noi, astăzi, la cei mici? Ce fel de relații primează acum?

Domnica Petrovai: “În anii 90, se vorbea despre „metode și tehnici de disciplinare”, despre cum să-i educăm pe copii fie sub forma intruziunii, fie a detașării emoționale. Părinții încă nu erau conectați cu ei. Îmi aduc aminte primele mele cursuri cu părinții la începutul anilor ’90 și conversația era despre stiluri de parenting, etapele de dezvoltare ale copilului, dar fără să fim conștienți de impactul trecutului nostru, despre cât de mult ne influențează modul în care am fost crescuți noi și cultura în care am trăi etc. Părinții începeau să fie preocupați să le ofere mai mult copiilor și să-i ducă la cât mai multe activități extrașcolare.

În prezent, sunt din ce în ce mai mulți părinți care își dau seama că nu este despre cât de mult face copilul, cât de multe învăță, câte cursuri de dans, pictură, balet bifează, ci despre joacă, explorare, autonomie și granițe, empatie și identitatea lui care devine mult mai evidentă.“

Edupedu.ro: Pare că am trecut de la stilul autoritar la a fi cel mai bun prieten al copilului. Este reală această schimbare? Dacă da, ce efecte are?

Domnica Petrovai: “Am trecut de la o autoritate punitivă, adesea intruzivă (“părintele nu greșește niciodată”), la lipsa de autoritate din teama de a nu „traumatiza” copilul, ori la situații în care dăm prea multă putere de decizie copilului, ceea ce este neadecvat vârstei și dezvoltării lui, ori la o apropiere excesivă, care este tot abuzivă pentru copil (îi împărtășim prea multe și îl facem părtaș la propriile noastre frustrări). Și, aici, mă gândesc la situațiile frecvente din timpul divorțului când părinții țin să spună „adevărul” copilului despre celălalt, fără să fie conștienți că este tot o formă de abuz asupra copilului; își reglează propriile frustrări folosindu-l pe copil.”