Psihologul Mircea Miclea, profesor universitar și fost ministru al Educației, spune că primul pas pentru a învăța răbdarea este oprirea utilizării excesive a tehnologiilor digitale, fiindcă acestea cultivă de fapt inversul răbdării. Cum poate fi învățată ambiția și ce pot face părinții pentru toate acestea, sunt alte două teme la care profesorul a răspuns în cadrul unui eveniment organizat de o școală din București.
Întrebările au fost puse de părinți la un eveniment organizat de Ziua internațională a profesorului, pe 5 octombrie, de Avenor College.
Cum îi învățăm pe copii răbadrea?, a fost prima întrebare din partea părinților din sală.
Mircea Miclea: ”E tot mai greu să-i înveți răbdarea în condițiile în care ei stau tot mai mult pe tehnologiile digitale. Tehnologiile digitale se caracterizează, printre altele, prin următorul fapt: contra unui efort mic – adică dau click pe mouse – obțin o recompensa mare în raport cu efortul și imediat.
Primul pas de a învăța răbdarea este să îi scoți din utilizarea excesivă a acestor tehnologii digitale care nu fac altceva decât să le cultive inversul răbdării.
Al doilea lucru este să îi amâni recompensa. Adică el a făcut ceea ce avea de făcut dar, tu nu îi dai imediat recompensa pe care i-ai promis-o. I-ai promis că o să ieși cu el să îi cumperi o înghețată, dar nu imediat, după un timp, apoi mărim intervalul de timp. Și dacă facem lucrul ăsta treptat, creierul lui învață că recompensa va veni, dar trebuie să mai aștepte și asta înseamnă răbdarea.
După aceea, în următorul stadiu, uneori dai recompensa, alteori nu dai recompensa. Adică nu de fiecare dată când face comportamentul dorit îi dai recompensa. În felul acesta îl înveți să persevereze în a avea răbdare.
Perseverența se dobândește prin faptul că recompensele nu mai sunt atât de predictibile, nu știi exact când va veni. Știi că va veni, dar nu știi când va veni. Și atunci tu continui să faci până când va veni.”
Ambiția se poate învăța?
“Ambiția se leagă în primul rând de autodisciplină. Regula esențială în ambiție este următoarea – scopul meu este mai important decât starea mea.
De cele mai multe ori noi facem lucrurile în funcție de stările noastre. Dacă sunt somnoros, nu mă ridic din pat, că sunt somnoros. Dacă avem o stare pozitivă, facem o grămadă de lucruri, dacă avem o stare negativă, nu mai facem lucrurile respective, că suntem prea obosiți.
Scopul e mai important decât starea. Aceasta este o achiziție majoră și ați văzut oamenii care sunt performanți, care fac lucrurile ca lumea, nu iau atât de mult în calcul stările lor. Iau mai mult în calcul scopurile, obiectivele lor. Scopul meu e să fac acest lucru. Acum, că sunt obosit azi, că sunt trist azi, ca sunt bine dispus, că sunt entuziasmat, că sunt în pragul disperării – contează mai puțin.
Scopul e mai important decât starea. Asta e regula care trebuie învățată. Întâi din exterior, apoi, îl ajuți să treacă prin toate stadiile dobândirii unei reguli – prin proiecție, identificare și apoi prin sincronizare. Asta trebuie să o ilustrezi și tu ca părinte, dacă vrei să fii imitat.”
Ce pot face părinții?
”Întâi, părinții trebuie sa se uite la modul în care ei se comportă în viața lor cotidiană.
Creierul nostru are o capacitate extraordinară de a extrage reguli. Un copil de 5-6 ani vorbește corect gramatical fără ca cineva să îl fi învățat regulile gramaticale, pentru că creierul nostru are abilitatea de a extrage regularități inconștient, fără efort – e o predispoziție pe care filogeneza ne-a pus-o în creierul nostru și extragem regularități.
Ori închipuiți-vă acum… copilul extrage regularități din emisiile verbale – adică din ce vorbim noi între noi – și nu numai că le extrage, le folosește. Combină cuvintele în propoziții și în fraze în funcție de regularitățile pe care el le-a extras și pe care nu le-a învățat niciodată.
Acum închipuiți-vă că aceeași abilitate e valabilă și când se uită la regularitățile vieții noastre cotidiene, la cum, de exemplu, rezolv eu un conflict. Păi dacă eu rezolv un conflict prin violență, adică am o dispută cu partenera mea de viață și îi trag una și am rezolvat conflictul, copilul extrage această regularitate.
Sau, te vede pe tine că mai degrabă spui ”Hai mă, nu mă simt bine acum, nu ieșim la plimbare. Aștept să mă simt bine și după aia ieșim la plimbare.” Asta înseamnă că-i spui ”starea mea e mai importantă decât scopul meu”.
Doi – părinții trebuie să fie atenți la modul în care administrează aceste contingențe, adică întăririle și penalizările, pentru a-i ajuta pe copii să dobândească regulile.
Diferența dintre noi și copii este că noi, spre deosebire de ei, trebuie să ne gândim la ce le folosește lor. Ei se gândesc la ce le place lor și e firesc să se gândească la ce le place. Când eu sunt la 3 ani, 4 ani, 5 ani – mie-mi place să mă joc. Și după aia mie-mi place să mănânc înghețată și după aia mie-mi place să stau la televizor. Cât? 14 ore. Sau pe internet – asta-mi place!
Dacă eu, ca părinte, spun ”Dacă lui îi place așa ceva, eu nu vreau să-l deranjez, că eu îl iubesc foarte tare, e iubirea vieții mele, deci trebuie să fac ce-i place!” – atunci facem o mare greșeală, pentru că înseamnă că noi, ca adulți, ajungem să gândim ca un copil. Ori noi trebuie să ne gândim invers – ”Ce-i folosește lui?”
Îi folosește, de exemplu, să respecte niște reguli, ca să se adapteze la lumea din jur, deci hai să facem reguli.”
Răspunsurile integrale, pe blogul Avenor.
R.P.
Mihai Peticilă
3 comments
Sunt întru totul de acord cu afirmatiile dl lui Miclea, cu singura completare că el, copilul, învață încă din primele zile de viață ,de la senzati și percepții , continuând cu șantajul emotional( știți , treaba cu luatul în brațe..) până la învățarea mersului, a limbajului. ,etc..Și să nu uităm influența benefică a colectivități, mersul regulat la creșă, grădiniță, acolo unde se desfășoară o activitate structurată de instruire și educare.! ( pe lângă o multime de informații, copiii învață in primul rând stăpânirea de sine, rezilienta, răbdarea…, s.a)Da, copilul e oglinda părinților, pentru că cea mai la îndemână și mai profundă e învățarea prin joc și imitație.!
Părinții însăși sunt bolnavi de lipsa de răbdare înainte de a obține recompensa. Suntem la generațiile de părinți care au crescut în fața ecranului de televizor iar acum își cresc copiii în fața ecranului telefonului sau tabletei. Nu e mare diferență, doar că ritmul de obținere facilă a recompensei a crescut simțitor.
Nu are cine să-i ”învețe” pe copii cum să aștepte. Toată lumea – în special familia – așteaptă rezultate instant la orice problemă ”rezolvată” (”te-am dat la meditații de ieri, de azi aștept să iei doar 10 la matematică.”) Iar unele probleme cu tratament pe perioadă îndelungată – cum ar fi ”deprogramarea” adicțiilor (tutun, alcool, droguri) dintr-o dată sunt de nerezolvat pentru că e nevoie de enorm de mult TIMP și EFORT. Ori efortul e greu de susținut. Există familii care se sacrifică total pentru copiii lor – în special copii cu CES grav – și există familii care aruncă cu bani în probleme (dacă au bani, evident) și consideră că și-au făcut treaba.
Dar nu-i bai. Școala devine responsabilă și pentru asta, iar când evident va da greș, cunoaștem deja vinovații de serviciu. Deci nu mai există nicio problemă.
Ce diferențe de înțelegere a educației între Mircea Miclea și Daniel David…
Daniel David: “6 ore pe zi nu-i fac rău copilului dacă utilizează telefoane sau calculatoare”.
Mircea Miclea: “să ținem cât mai feriți copii de aceste device-uri electronice”
Iar psihologia și filosofia secolului trecut susțin ce spune Mircea Miclea. “Atenția, răbdarea, voința, reziliență nu se cultivă la televizor, ci în viața reală, in experiențe.”