Cum a trăit o profesoară româncă reluarea școlii în Anglia: Multă teamă și reguli prea generale propuse de autorități, dar școala s-a organizat și și-a făcut propriul sistem

Articol scris de Alexandra Văcăroiu, profesoară de artă și fotografie la un liceu din sudul Londrei, unde predă din 2017 pentru elevi cu vârste de 13-18 ani. Ea prezintă propria experiență în prima săptămână a noului an școlar din Anglia, după luni de școală la distanță

Liceul unde lucrez s-a redeschis din 2 septembrie pentru toți profesorii, iar elevii au venit treptat de pe 4 septembrie (clasele a 7-a și a 11-a) și 5 septembrie (clasele a 8-a și a 9-a). Școala a fost deschisă tot timpul pentru copiii celor din prima linie.

Mă așteptam ca înainte să înceapă școala să fie pus la punct un program clar, prin care atât noi, cât și elevii să fim în siguranță și protejați. Ne era tuturor teamă că putem lua virusul și da mai departe celor care au complicații de sănătate sau celor mai vârstnici, fără să știm, ne era teamă de faptul că elevii nu vor respecta noile reguli și că totul va fi un haos.

Există și acum destul de multă furie la adresa guvernului, care ne-a băgat la înaintare fără un plan bine structurat și pus la punct pentru fiecare materie în parte. Regulile sunt generale și nu există nimic legat de cum să facem cu caietele, când le corectăm, dacă le atingem noi la fiecare oră. Cel mai curios aspect pentru mine este faptul că măștile nu sunt obligatorii pentru nimeni în școală. Eu și încă trei profesori suntem singurii care purtăm constant vizieră sau mască, iar printre elevi, dacă sunt 3-4 într-o clasă…

Cea mai mare temere a mea legată de reluarea orelor este de a lua virusul. În Marea Britanie, sistemul de sănătate, public și privat, nu previne. Nu ai cum să știi dacă ai complicații de sănătate decât în punctul în care te doare ceva și apar simptome, comparativ cu România unde îți poți plăti analizele de sânge, de exemplu, pentru a afla din timp.

Pregătirile școlii și măsuri individuale

Școala mea s-a organizat foarte bine, totuși. Am reușit să avem un sistem al nostru prin care ne-am clarificat cum facem cu distanța fizică la ore, cu corectatul, cu ședințele în general, cu feedback-ul. Schimbări legate de cum funcționează lucrurile există mereu și primim directive noi pe email sau în ședințe.

La noi în școală s-au organizat în felul următor: fiecare clasă este într-un bubble (“bulă”). Elevii sosesc în momente diferite, astfel încât să nu interacționeze cu alți ani. Pauzele și orele sunt diferite pentru fiecare an, iar spațiul de joacă și cel în care pot sta sunt unele clar delimitate, din care nu pot ieși decât pentru toaletă sau prânz. Nu au voie să interacționeze cu ceilalți ani și cu celelalte grupuri decât dacă păstrează distanța socială. La intrare, în fiecare clasă, există un suport de dezinfectant pe care sunt obligați să îl folosească înainte de fiecare oră, înainte de a intra în clasă.

Profesorii trebuie să stea la distanță și au un culoar central, în clasa lor, unde se mișcă pentru a verifica ce au facut elevii. Cărțile le așezăm pe fiecare rând și se dau din mână în mână, iar la sfârșit se lasă în cutie exact la fel, sau individual daca trebuie să părăsească sala de clasă. Nu au voie să plece din sală sau să se miște din scaun. În afară de materiile specifice (artă, sport), celelalte materii sunt predate în aceleași clase. Asta înseamnă că cei din clasa a 7-a rămân mereu în cele 7 clase ale lor de la parter, cei de a 8-a sus în camerele care încep cu M și tot așa.

Profesorii sunt cei care trebuie să se mute dintr-o clasă în alta și lecțiile nu au loc niciodată mai mult de una, din ani diferiți, în același spațiu, pentru că echipa care se ocupă de curățenie să dezinfecteze și să facă curat la sfârșitul zilei. De exemplu, dacă eu am clasa a 8-a la mine în clasă și am apoi a 10-a și a 9-a, mă voi duce în alte săli, nu au voie să folosească același spațiu elevi din ani diferiți. Ideea de bule este pentru siguranță, iar orele sunt de obicei duble, pentru a reduce numărul de elevi pe care îi vedem într-o zi. Avem un număr normal de elevi în clasă, asta însemnând 23-30. Mie ideal mi s-ar fi părut ca și elevii să păstreze distanța între ei și ca toată lumea să poarte măști.

Mi-au mai trecut din temeri pentru că mă spăl pe mâini după fiecare oră, dezinfectez cam la fiecare jumătate de oră și predau cu mască. În prima săptămână am purtat doar viziera și mi se aburea mereu, plus că era greu să îmi proiectez vocea și chiar să aud. De săptămâna aceasta port mască, uneori o dau jos pentru câteva minute, iar la clasa unde au nevoie să citească pe buze le voi da instrucțiunile cu viziera și apoi rămân cu masca, rămânând să o dau jos doar când le răspund la întrebări celor care au nevoie să citească pe buze. Când ajung acasă, până să-mi iau copilul de la bonă, trebuie să-mi pun totul la spălat și să fac duș. Cam aceasta este sistemul pe care l-am gandit.

Ce a însemnat predarea artei fără prezență fizică la școală

Nu am mai predat fizic din martie, am cerut să lucrez de acasă, deoarece bona nu era disponibilă și mă simțeam foarte anxioasă. A trebuit să lucrez de acasă conform unui orar mai flexibil, care îmi cerea să trimit lecțiile la timp și să răspund pe parcusul zilei la comentarii și întrebări. Eu, ca orice profesor de artă și fotografie de aici, predau desen, pictură, colaj, ceramică. Folosim materiale noi mereu. Prezența fizică a elevilor este foarte importantă, pentru a le arăta pas cu pas, prin demonstrații, cum se folosește fiecare tehnică, pentru a le trezi curiozitatea și interesul și pentru a stârni discuții educative între ei, legate de subiect.

Problema principală a fost legată de copiii dezavantajați sau care au o situație complicată acasă și nu au materialele și nici suportul necesar să își facă temele, școala pentru ei este poate singura modalitate de a reuși în viață. Ei au avut cel mai mult de pierdut din situația aceasta, pentru că în școală ne aveau pe noi, profesorii, să îi îndrumăm și să îi modelăm.

Pentru mine, toată experiența a fost debusolantă, în primul rând din cauza anxietății ridicate, în al doilea rând pentru că nu am simțit că sunt în colectiv și nici că ajut atât de mult, practic au fost date la o parte toate aspectele învățământului care îmi plac și pentru care am devenit profesor. Am ținut legătura cu elevii mei constant și mă asiguram că se simt ok, am făcut și un proiect frumos împreună, pentru bătrânii din cămine care nu puteau primi vizitatori, scriindu-le scrisori însoțite de desene pe care a trebuit să le printez și să le trimit eu, din motive de sănătate și siguranță.