Nu e un secret pentru nimeni. Nici știre nu mai e. De fapt, cred că ultimele date Eurostat nu ar trebui să surprindă pe nimeni. România ratează țintele pe care ea însăși le-a negociat și stabilit, ca stat membru UE, acum 10 ani. Ținte care, e important de știut, sunt mai mici decât obiectivele pe care și le-a asumat comunitatea europeană. Chiar și așa, într-o notă metaforică, România poate fi extmatriculată cu brio din orice școală de bune practici, bună cuviință și străduință.
Cred că ultimii 10 ani sunt un deceniu ratat pentru școala românească și, implicit, compromiși pentru milioanele de elevi, de tineri care i-au fost părtași. Iar cronica acestui dezastru anunțat, o spun fără rezerve, a început în 2012, odată cu măcelărirea Legii Educației 1/2011.
Nu mă situez într-un exercițiu de adulație a Legii 1, consider însă că a avut foarte multe elemente pozitive, în ton cu tendințele internaționale și absolut necesare pentru o reașezare a educației românești pe un fundament solid, riguros. Imaginați-vă că legea aceasta ar fi avut timpul ei de implementare etapizată, neforțată. Timpul ei de maturizare, de internalizare în sistem și, inclusiv, de pregătire a măsurilor mai revoluționare, de tipul autonomiei acordată școlilor, al masteratului didactic, al portofoliului educațional, sau al evaluării școlilor doctorale.
Acești 8 ani (într-o manieră simplistă, 2 cicluri de învățământ, să spunem clasele primare și gimnaziul) nu doar că ne-ar fi dat șansa unei educații într-o nouă paradigmă, la ani distanță – ce ironie – de ceea ce trăim astăzi, dar ar fi oferit și oportunitatea corecțiilor de parcurs, astfel încât obiectivele cele mai îndrăznețe – și nu doar cele din Europa 2020 – să fie astăzi stare de fapt. Pentru că, simt nevoia să accentuez aici, procentele astea pe care le citim în rapoarte și studii se traduc în viața și viitorul a mii, milioane de copii, tineri și adulți români. O națiune pe minus, în date cu două cifre.
De ce mai spun că e un deceniu ratat? Deși imi puteți reproșa o comparație forțată – având în vedere diferențele conceptuale și valorice -, vă rog să faceți o analiză succintă a ideilor și măsurilor pe care le promovează Legea Educației Naționale și ale celor din proiectul de viziune lansat de curând de doamna ministru Ecaterina Andronescu, ”Educația ne unește”. Ce putem constata? În linii mari, viziunea se conturează în jurul acelorași principii și valori – lasă chiar să se întrevadă unele intenții de acțiune – și e greu de crezut că proiectul doamnei Andronescu va revoluționa, raportat la măsurile enunțate acum 8 ani în Legea Educației. Desigur, exceptând unele elemente cum ar fi prelungirea învățământului obligatoriu la 16 ani – o greșeală cu un impact greu de estimat asupra abandonului școlar și al celui timpuriu, participării la studii superioare, angajabilității. (Dar, nu-i așa, când avem o problemă o rezolvăm din pix – mai punem un număr – două și problema de fond e ca și inexistentă.)
După 8 ani, ne întoarcem la descentralizare și autonomie oferite școlii și autorităților locale, la formarea inițială a profesorilor prin masterat și mentorat, la teste standardizate și intervenții în sprijinul elevilor, la predare interdisciplinară, consiliere pentru elevi și părinți… Déja vu?
Sunt mai bine de 8 ani de la momentul la care România ar fi putut începe să recupereze din decalaje, să asigure educație echitabilă de calitate pentru copiii ei, să creeze condiții pentru cei mai buni să exceleze. Căci despre asta e vorba în acele obiective tehnice pe care le comunică ”birocrații reci” ai Comisiei Europene.
Am pierdut acești ani, am pierdut lucruri pe care le-am fi putut face, dacă ar fi existat cu adevărat voință politică și consecvență.
În 2014, cel mai amplu exercițiu de mutilare a Legii Educației a cuprins modificarea a nu mai puțin de 90 de articole de lege, cu efecte bine țintite la temelia educației. Rememorați episodul printr-un simplu Google, e util [Vezi aici analiza făcută de Mircea Miclea modificărilor aduse în 2014 la lege – N.red.]. Au urmat apoi, sistematic, modificări în comisiile de educație din Parlament, mai ales cea din Senat. Puteți trage o privire și la acestea, veți vedea unde e consecvența, unde e dublul limbaj și unde se ascunde adevărata intenție.
În 2009, doamna Ecaterina Andronescu, ministru al Educației la acea vreme, propunea României propria variantă de lege – Codul Andronescu. A fost nevoită să renunțe la acest proiect, ca urmare a ieșirii PSD din guvernul Boc 1. După 10 ani, în 2019, doamna ministru Andronescu ne promite o nouă lege a educației, sub sloganul ”Educația ne unește”.
Culmea, unirea pentru o educație de calitate e ceea ce i-a lipsit școlii românești, cu o contribuție directă a celor care astăzi vorbesc despre unire și încredere.
___
Mirabela Amarandei este Cercetător doctorand la Facultatea de Psihologie și Științele Educației, a fost consilier și purtător de cuvânt al miniștrilor Educației Adrian Curaj și Mircea Dumitru, în guvernul Cioloș. La finalul lunii martie, Mirabela Amarandei a demisionat din partidul PLUS condus de Dacian Cioloș, unde era coordonator pe zona Moldovei.