CRONICĂ “Babardeală cu bucluc” a ajuns în cinematografele românești. Ce păcate și ce merite are “profesoara porno”, premiată la Berlin?

“Doamnă, e luung!”, îi repetă un părinte profesoarei Emi, când aceasta citește, în mijlocul unei scandaloase ședințe cu părinții, dintr-un editorial al profesorului Doru Căstăian. Într-adevăr, pe cât de interesant este citatul, pe atât de luuung pare în versiunea lui declamată cinematografic. Și, în esență, sintetizează plusurile și multele minusuri ale filmului în care apare secvența, “Babardeală cu bucluc sau porno balamuc”, filmul lui Radu Jude premiat anul acesta cu Ursul de Aur, la Berlin. Un film care ar fi putut fi bun și pentru audiențele – incluzând profesorii – din România, nu doar pentru cele de la festivaluri internaționale.

• Filmul, până acum elogiat în presă fără ca publicul larg să aibă posibilitatea să-l urmărească, este de vineri, 7 mai, în cinematografe. Reporterul Edupedu.ro s-a dus să-l vadă – ca pe vremuri pre-pandemice, cu nachos și suc, chit că “nu se face” să crănțăni la filmele artsy – așa încât să poată să povestească ce-a priceput el dintr-o poveste cu o “profesoară porno” și sex explicit, extra porno și încă un pic, motto din Mahabharata, trimiteri directe sau cu perdea la Wittgenstein și muzică din filmele lui Tarantino, citate din specialiști români în educație și multă mizerie socială și umană. Plus toate cusururile istoriei la un loc și greaua moștenire pe care, iată, o lăsăm copiilor noștri.

Merită înfruntată pandemia, aglomerând sălile de cinema abia deschise pentru acest expozeu al derapajelor societății, având în centru școala și profesorii?

Întâi, trailerul:

Despre ce e vorba

Filmul nu este, de fapt, despre școală și profesori, decât în măsura în care ei s-ar recunoaște în celelalte personaje. Formal, el are în centru o profesoară, însă aceasta nu este prezentată ca un “standard”, nu răspunde așteptărilor societății. Ni se spune aproape verbal + subtitrare despre modelul ei de a preda: “așa da”. Pe de altă parte, ea e doar o țintă pentru o societate educată cu totul diferit – tot filmul este un “așa nu”, despre o societate prezentată, în spiritul lui Wittgenstein, ca o totalitate a elementelor ei, din care, cumva, aceeași profă nu pare să facă parte.

”Povestea” pe scurt:

“Acțiunea” se petrece în plină pandemie, toți oamenii stau cu masca “pe bot”. Pandemia nu acaparează povestea, e doar un fundal ușor depersonalizant și care permite un fashion show de măști cu mesaje agresive (“I can’t breathe” scrie pe una, purtată regulamentar), iar unor personaje contextul le dă șansa să rostească stereotipuri conspiraționiste și antimască, pentru a întări discursul general.

Filmul are o introducere și 3 capitole:

• Intoducerea: Ni se prezintă o înregistrare video în care o doamnă face amor cu soțul ei, cu elemente ușurel kinky și multe, foarte multe cuvinte urâte. Imagini total explicite, menite – ca și titlul filmului – să producă șoc de la bun început, doar pentru ca (iarăși Wittgenstein, pesemne) spectatorul să priceapă ulterior că nu ce ni se spune acum e adevăratul porno, ci ceea ce ni se va arăta pe parcurs. Dacă nu te-a stresat abordarea vizuală abruptă și te îndrepți semeț în scaunul de cinema, “nu mă jenez eu dintr-atâta”, ai putea să te distrezi muțește, ca să nu-i stânjenești și mai mult pe ceilalți spectatori, pe seama stângăciei cu care cei doi fac sex “pe cameră”, în timp ce alții din familie le tot bat la ușă cu întrebări domestice.

• Capitolul 1, precedat de un citat din Mahabharata, pe post de motto: aflăm că înregistrarea a ajuns pe net și a devenit “porno”, că se răspândește fără voia “actorilor” pe diverse site-uri și bloguri. Aflăm că doamna e profesoară de istorie – cum altfel, vorbind de un film al lui Radu Jude – pe care o pândește o ședință cu părinții, pe tema înregistrării “cu bucluc”. Timp de aproximativ jumătate din film, o urmărim pe profesoară cum pleacă din Colentina și ajunge în centrul  Bucureștiului, via Obor, Veranda Mall, Moșilor, Moșilor vechi, Centrul Vechi, Bulevardul Elisabeta (dacă nu ar fi fost extrem de stresată, putea să ia direct troleul 66, dar s-ar fi pierdut jumătate din film). Drum presărat de scandaluri, oameni care se insultă sau insultă în eter, oameni care se bușesc cu mașina, bormașini, șantiere, afișe rupte, Hummer parcat pe trecere de pietoni, limuzină de cazino care blochează trotuarul, limuzină mortuară care blochează trotuarul și multe gropi și ruine. Stați, că nu s-a terminat: înjurături-reflex în supermarket, certuri la rând în supermarket, pentru că o doamnă mai săracă n-a avut suficiente bonuri și ține coada, vorbe aiurea aruncate de oameni pe stradă, discuții aiurea în care cineva explică în telefon, în gura mare, că tămâia e bună pentru cancer și Covidul nu se ia cu lingurița de împărtășanie. Apar de nicăieri și nu e clar de ce Ion Dichiseanu, în rolul Pierre Vaillant, respectiv Marina Voica, la coadă în farmacie.

• Capitolul 2: “Se rupe filmul” și începe o serie de secvențe, unele constând într-o singură imagine, cu durată de câteva secunde sau zeci de secunde fiecare, în care ne sunt ilustrate definiții anecdotice ale unor termeni. E un fel de mini-dicționar în care niște zeci de cuvinte – Adevăr, Bibliotecă, Cinema, până la Patriotism, Pinguinul (Romeo Fantastik) și Pornografie – sunt descrise prin elemente de fapt divers ce dezvăluie momente nocive, rușinoase, abuzive sau doar aleatorii din istoria românilor (pe alocuri, ale omenirii) și din societatea actuală. Acestea sunt suprapuse unor imagini de arhivă sau clipulețe de pe YouTube, plus ocazionala bancnotă de 500, cu Eminescu pe ea, mare pe tot ecranul, mâncând secunde bune din economia filmului, pentru că se poate.

• Capitolul 3: Profesoara ajunge în cele din urmă la școală, pe înserat. Trebuie să ia parte la ședinta cu părinții, un fel de tribunal de grădină: poporul (părinții) trebuie să decidă dacă ea rămâne sau nu la catedră, după ce filmul porno cu ea a ajuns pe net și, de acolo, pe telefoanele copiilor. Capitolul e conceput ca o piesă de teatru, cu personaje care păstrează distanța socială. Profesoara e supusă umilinței extreme – părinții se apucă să se uite la clipul porno în prezența ei și să-o comenteze agresiv – înainte să se încingă în luptă, (aproape) singură împotriva majorității vocale. Ea e progresistă, povestește cum le explică elevilor teoriile lui Hannah Arendt, demască trecutul (știe pe de rost și recită una dintre presupus-ineditele “poezii porno ale lui Mihai Eminescu”, care au fost virale pe net acum mulți ani), citește dintr-un editorial al lui Doru Căstăian, deși e avertizată că-și pierde audiența (“Doamnă, e luuung”), pentru că discuția o deviase oricum de la subiect. Singurul susținător activ al ei citește și el din sociologul Sebastian Țoc, tot pe teme tangențiale, deși nimeni nu stă să-l asculte (dar se presupune că telespectatorul are răbdare și putere de concentrare să urmărească diatriba). Profa și puținii  ei susținători sunt civilizați, vorbesc urât doar când sunt provocați și încearcă să argumenteze, vorbesc cu noimă. Părinții ostili sunt ce poate fi mai rău în societate: refuză asumarea istoriei naționale, alta decât cea învățată acum zeci de ani, sunt rasiști, antisemiți, xenofobi, misogini, homofobi, adepții conspirațiilor, negaționiști ai Holocaustului, dușmani ai măștii, plus că vorbesc proactiv foarte urât și înjură ca la cort, în timp ce o acuză pe “profesoara porno” de toate nenorocirile morale. La fel ca nălucirile cu Ion Dichiseanu și Marina Voica din prima parte, și de data aceasta apar printre părinți două celebrități colaterale, pentru că se poate – Adrian Enache și Axinte de la Vacanța Mare.

La capătul scenei, filmul propune trei versiuni de sfârșit – două realiste, chit că ancorate în satiră, iar a treia fantastică, o escapadă viscerală în cultura pop și subcultura porno. Încercând să ne abținem de la mai multe spoilere, ne limităm să spunem că filmul se termină, așadar, cum a început, cu o evadare mediatică. Dacă la început ea condimenta un act sexual mediocru filmându-l, la final ea primește opțiunea să scape de rușinoasa demisie printr-un contratac împotriva nerozilor retrograzi din societate, întruchipați de părinții care o condamnă.

Cu ce ne-am ales

Filmul se dorește o satiră abrazivă care pălmuiește tot ce-i rău în societate, anume tot. Pentru aceasta, pornește de la o dilemă morală care n-ar fi trebuit să existe: înregistrarea porno a profesoarei, ajunsă la elevi și părinți. De ce n-ar fi trebuit să existe? Păi spune chiar personajul principal, în film: era un act strict personal, la care elevii n-ar fi trebuit să aibă acces, au avut din cauză că n-au fost supravegheați de cei care acum o acuză pe profă de toate relele pământului. Asta pentru că, punctual, nu există educație sexuală în școală, educație familială și educație de consum media, dar nu numai atât, toată educația primită de oameni, de la cei din piață și din farmacie la părinții de la ședință, este șubrezită complet.

Premisa este, drept urmare, una pertinentă și relevantă pentru categorii larg de public: profesori, părinți, oricine e interesat de marile teme dezbătute acum în societate, inclusiv cele politice care au permis, în ultimii ani, ascensiunea unor noi partide, unele reformiste, altele retrograde.

Structura filmului te poate face să te scarpini după ceafă, pe parcurs, dar la final capătă sens: Primul capitol, cu ruinele, afișele sfâșiate, nesimțiții și tâmpiții de care abuzează, prezintă toată balta socială și umană, de largi proporții, pe care eroina va trebui să o înfrunte la final. Capitolul al 2-lea, cu anecdotele sale vizuale, cu măicuțe care cânte melodii legionare, cu domnișoara care-și face selfie lângă un coșciug, cu teoriile despre porno, religie și rasism, cu trimiteri la momente sumbre și încă neasumate, prezentate comic, din istoria națională schițează originile mizeriei. Iar partea a 3-a este momentul în care toate acestea explodează într-un caz punctual, o felie de viață care pică din farfurie.

Filmul mai are părți bune: jocul actoricesc, în ansamblu mediocru și câteodată foarte slab (nici dialogul nu ajută) are totuși suficiente momente de sclipire. Unele detalii din viața străzii, unele “anecdote” din capitolul al II-lea și elemente tragicomice din ultimul capitol sunt spectaculoase și ar putea fi oricând decupate, așa încât să rămână cu propria lor viață mediatică, pe YouTube sau aiurea. Sunt și trimiterile la diverși cineaști – inclusiv Tarantino, prezent prin apetitul pentru impas mexican  (impasul profă-directoare-unii părinți din final, dar și, imagistic, în secvențe luate de pe net, ca aceasta), prin violența extremă, chit că aici se manifestă social și psihologic, prin împărțirea în capitole sau prin cântecul fluierat pe culoare întunecate.

Neajunsurile experienței  sunt, însă, mari. Filmul vrea să fie o critică a tot și a toate, o satiră care, în loc să păstreze o felie de viață pe care să o toace cât poate, ia în vizor toată viața și întreaga societate. Cu totul. Mai puțin părți esențiale. Are pretenția ca înșiruirea de păcate, de la apetitul pentru conspirații până la naționalism, rasism și refuzul asumării istoriei, este reprezentativă pentru tot poporul. Lucru prevestit inclusiv de comentariile participanților la film, în campania de PR ce a însoțit victoria din Festivalul de la Berlin, participanți care, pe de o parte, “nu vor să generalizeze”, dar care, pe de altă parte, apreciază că povestea “scormonește românul în miezul identității sale”.

Veți spune că este normal ca satira să exacerbeze lucrurile criticabile și ați avea dreptate. Doar că, în această “Babardeală”, satira trece de câteva personaje reprezentative și contexte relevante și se întinde la majoritatea covârșitoare a celor care apar în film, la toate locurile străbătute și la trimiterile istorice. Totul, ca sumă a părților, e subiect al satirei. Și nu oricum, ci repetitiv până la agasare. Toată lumea, pe traseul eroinei de acasă până la școală, este agresivă, brutală, meschină sau, în cel mai bun caz, paralelă cu realitatea. La fel, pe tot traseul din film vezi numai ruine, șantiere și gălăgie, or acestea există și țin zilnic să-ți amintească de ce înjuri viața în București, dar sunt adesea gard în gard cu unele clădiri istorice reabilitate, cu zone de liniște, locuri ce-ți oferă senzația că se mișcă totuși lucrurile. Că nu trăiești în vreo dictatură central-asiatică, unde-ți imaginezi că discursul din film e cel aflat la putere, ci într-o țară europeană, chiar dacă, vorba unui personaj, există “decalaje europene”.

Iar ședința cu părinții, de la final, se leapădă de orice pretenție de legătură cu realitatea. Agresorii profesoarei își expun teoriile misogine, homofobe și rasiste (unii participanți invocă “propaganda jidovească” și “propaganda homosexuală în școli”), conspirațiile, preferințele legionare fără ca nimeni să-i întrerupă, ba chiar se încurajează între ei, ca și când cineva și-ar imagina că așa ceva ar mai fi posibil într-o școală “bună”, cum este cea în cauză. Aceiași părinți citesc pe net știri de ultimă oră de prin tabloide, reclamă teorii “sexo-marxiste” când nu le convine ceva, iar părintele care citește din Sebastian Țoc e acuzat de “mansplaining”, dar spectatorul trebuie să creadă când o mamă face confuzia între pornografie accesată de copii și pornografie infantilă. 

“Babardeala” are meritul de a aduce în discuție multe dintre problemele educației românești. Propria problemă a filmului este că adună prea multe și nu mai știe ce să facă cu ele: discută lipsa educației sexuale, obsesia notelor mari și (dez)interesul pentru cunoaștere, relațiile de putere profesor-elev și profesor-părinte, respectul pentru viața privată, plus toată povara educației pe care nu au primit-o părinții înșiși, judecătorii de acum. Dar niciuna dintre aceste discuții nu este dusă la capăt și totul se irosește într-un amestec zgomotos de satiră pertinentă, satiră de dragul satirei, bășcălie, textele lui Căstăian și Țoc pe care niciun spectator normal la cap nu le-ar putea urmări în aceste condiții. Surprinzător, pentru abordarea aleasă, nu intră nimeni în discuții despre natura școlii și situația actuală a profesorului. Pleci cu senzația că decizia, în școală, ar aparține părinților. Aceiași părinți care, în viața reală, dincoace de satiră, îi lasă pe 1-2 să ia cuvântul pe teme sensibile și care se simt mai în largul lor pe grupul de Whatsapp decât în ședința cu părinții.

În graba de a prinde cât mai multe, se pierde ritmul și măsura și devine palpabilă regia. Discuția în farmacie – întâi, pe tema bugetelor pentru educație și sănătate! – începe fix când începe filmarea acolo și se termină chiar când pleacă personajul principal. La fel, la coadă în supermarket. La ședința cu părinții, toată lumea își duce ideea până la capăt. În Pasajul Vilacrosse, unde profesoara bea o cafea, niște elevi discută cuviincioși despre ce vor să facă pe viitor, nicicum nu trag din narghilea sau din țigarete slim palmate din reflex, când se refugiază de la ore, cum se practică în zonă. Unele personaje se grăbesc să-și îngrămădească replicile într-un timp cât mai scurt, dar filmul își permite să zacă zeci de secunde pe imagini statice cu o bancnotă, un zis dărâmat sau pe o stație de tramvai, lângă un șantier. Tot traseul eroinei e rupt de realitate, de dragul de a prinde imaginile necesare.

O ruină celebră din București, filmată timp de jumătate de minut – secvența e inclusă în campania de promovare a filmului:

Aceasta – fără să dăm spoilere esențiale – este “Babardeala”. “Tot filmul? Tot filmul…”, cum spune mirată eroina când află că înregistrarea sa a reapărut pe un blog, după ce, cu mari efoturi, fusese ștearsă de pe Pornhub (așa face marketingul viața mai ușoară regizorilor de Berlinală: tot spectatorul de festival și din București a auzit de ăștia).

Merită, deci, văzut filmul lui Jude, cu ochi de profesor sau de părinte? Cert e că cei cinci spectatori din sală, în momentul vizionării pentru această cronică, înseamnă teribil de puțin, mai ales pentru un film ce marchează redeschiderea cinematografelor. Poate ar merita să fie văzut de cei care au timpul și interesul, după un an de abstinență cinematografică, să-l urmărească de dragul “promisiunii”, pentru ceea ce-ar fi putut să fie el în contextul realității românești, nu în parametrii așteptați de publicul internațional, care, rupt de realitatea locală, ar avea o cu totul altă perspectivă. Nu vă îndemnăm să vă buluciți, nu merită să fie încălcate regulile de distanțare socială.

E pandemie, multe cinematografe sunt în continuare închise. Aici este o listă cu cele unde poate fi vizionat.