Cristina Lazurca, învățătoare: Despre analfabetism și analfabetism funcțional. Așa cum se văd lucrurile dintr-o școală de țară

Pe vremea când eram librar aveam un client, un personaj destul de misterios, foarte tăcut, despre care am aflat de la cineva că era cercetător. Venea destul de rar, pentru că, mi-a spus acelaşi cineva, nu locuia în ţară, ci în Germania, unde lucra la un institut de cercetare. O parte din studiile universitare şi le făcuse în străinătate, un lucru destul de neobişnuit pe-atunci. Provenea dintr-un sat din judeţul Arad şi avea o familie foarte modestă. În copilărie obişnuia să citească în timp ce era cu vacile la păscut. Deşi nu mi-a spus-o nimeni, mie mi-e clar că în cazul lui părinţii nu şi-au pus prea multe probleme legate de cât învaţă şi dacă îşi face temele.

Cu toate acestea, în generaţia lui şi a celor de dinaintea lui, se poate să nu fi fost neapărat un caz singular. Au mai fost şi alţii care, chiar dacă nu au avut un succes atât de mare, au reuşit să depăşească cu ajutorul şcolii condiţia părinţilor şi să-şi asigure bunăstarea. În ultimii zece – cincisprezece ani acest lucru pare de-a dreptul imposibil. Şi spun asta în calitate de învăţătoare la o şcoală din mediul rural. Nu ştiu câţi copii care nu au susţinere din partea familiei mai reuşesc să înveţe, şi mă refer în primul rând la învăţarea lucrurilor de bază, cum ar fi scrisul, cititul şi socotitul. Şi nu văd cum un copil care nu reuşeşte să îşi însuşească scrisul, cititul şi socotitul în şcoala primară, reuşeşte să facă faţă exigenţelor din gimnaziu şi apoi din liceu. Şi, când vorbesc de susţinere, nu mă refer la încurajarea copiilor să înveţe şi eventual la crearea de către familie a unei atmosfere prielnice învăţării. Nu, nicidecum! În zilele noastre susţinerea de care are nevoie un copil pentru a învăţa înseamnă de fapt asistenţă pentru facerea temelor. Iar această asistenţă poate însemna câteodată chiar rezolvarea temelor de către părinte. Deci, dacă prin preajmă nu se găseşte vreun meditator sau părinţii nu îşi permit să plătească unul, copilul nu va învăţa mai mult decât ştiu părinţii lui. Această situaţie este dramatică pentru copiii ai căror părinţi nu ştiu să scrie şi să citească.

Cu siguranţă credeţi că exagerez. Şi totuşi. Dacă sunteţi părinţi de copii din şcoala primară atunci vă rog frumos să luaţi în mână primul manual pe care îl găsiţi. Deschideţi-l la ce pagină doriţi şi citiţi o frază. Cum vi se pare? Acum imaginaţi-vă că aveţi 6, 7, 8 sau 9 ani. Proveniţi dintr-o familie foarte modestă. Aveţi mai mulţi fraţi, cu care vă place să vă jucaţi. În casă nu se găseşte, în afară de manualele de la şcoală, nicio carte. Când eraţi foarte mic nu vă citea nimeni poveşti. Părinţii, destul de ocupaţi cu traiul zilnic păreau să nu vă dea prea mare atenţie. Chiar dacă la şcoală se vorbeşte limba română, adică limba dumneavoastră maternă, nu înţelegeţi prea multe din ce se întâmplă acolo. Poate şi pentru că acasă folosiţi o mulţime de termeni populari, iar la şcoală se vorbeşte foarte diferit. Când vi se adresează un membru al familiei foloseşte propoziţii scurte şi clare. La şcoală se vorbeşte cu totul altfel, chiar şi cuvintele cunoscute au parcă un alt sens. Acum recitiţi vă rog aceeaşi frază. Aşa-i că nu mai pare la fel de simplă? Ba, din contră. E de-a dreptul neinteligibilă. Nu este scrisă pentru a fi înţeleasă de un copil de şcoală primară. E scrisă de un adult şi poate fi înţeleasă doar de mintea complexă a unui adult. Problema este că nu doar manualele sunt aşa. Ci toată comunicarea cu copiii, până şi enunţurile exerciţiilor de la evaluările naţionale. Şi, în mod paradoxal, gradul de dificultate a informaţiilor ştiinţifice devine tot mai scăzut, dar felul în care sunt comunicate aceste informaţii devine tot mai sofisticat.

Prin comparaţie, felul în care se comunică în procesul de învăţare cu copiii seamănă foarte mult cu învăţarea înotului prin aruncarea cursantului într-o apă mare şi lăsarea lui să găsească acele mişcări, acele gesturi menite să îl ţină la suprafaţă. Aşa şi noi îi aruncăm pe copii direct într-o exprimare sofisticată şi complexă, fără să ne mai punem problema că, atunci când învaţă scrisul şi cititul – de exemplu, ei nu învaţă practic doar semnele grafice, ei învaţă şi un anumit tip de exprimare, care nu are de-a face cu copilăria lor de până atunci, învaţă cuvinte şi formulări noi. Sigur că pentru unii copii nu este chiar imposibil să se descurce printre meandrele acestui limbaj specific şi lemnos. Cărţile şi jucăriile educative pe care unii părinţi le pun la dispoziţia copiilor lor de la vârste foarte fragede – înainte de doi ani, activităţile în care îi implică – îi ajută să-şi dezvolte inteligenţa, puterea de înţelegere şi un limbaj sofisticat. Dar învăţământul de masă este pentru toţi copiii. Iar acelora cărora nimeni nu le-a citit vreodată o poveste, care nu merg în mod frecvent la teatru şi care în afara grădiniţei n-au avut ocazia să folosească limba literară le este imposibil să înţeleagă acest tip de exprimare. Pentru cei care încep şcoala în acest fel şi care nici nu beneficiază de ajutorul adulţilor este imposibil să mai recupereze ceva. Ei sunt cei care odată aruncaţi în apă nu reuşesc să găsească gesturile salvatoare şi se îneacă.

Ce înseamnă o lecţie reuşită?

La prima vedere am fi tentaţi să credem că o lecţie reuşită este una dinamică, interactivă, în care învăţătoarea stăpâneşte clasa, iar copiii înţeleg repede ce au de făcut şi participă activ, nu se produc sincope. Din acest punct de vedere o lecţie bună este ca un spectacol reuşit. Lucrând cu copiii, am început să văd lucrurile puţin diferit. Mi-am dat seama că o lecţie reuşită este o lecţie în care fiecare copil a avut cel puţin o intervenţie. Doar cei care lucrează cu 20 – 30 de copii îşi pot da seama ce înseamnă acest lucru. Uneori aşteptăm secunde preţioase ca cineva să formuleze un răspuns ce poate părea simplu pentru o parte dintre noi, alteori reluăm o explicaţie şi amânăm tratarea altor subiecte importante, iar câteodată pur şi simplu întârziem în mod voit un anumit subiect de discuţie pentru că elevii nu au dispoziţia necesară pentru a se concentra. Din acest punct de vedere faptul că majoritatea claselor sunt aglomerate cu 20 de elevi sau mai mulţi mi se pare o mare nedreptate. Ca să poţi lucra cu copii de şcoală primară, care învaţă printre altele să se concentreze asupra unui subiect, să comunice, să-şi stăpânească emoţiile, trebuie să empatizezi cu fiecare în parte. Pentru ca fiecare copil din clasa respectivă să aibă o zi câştigată la şcoală ar trebui ca fiecare copil să poată participa activ. Or copiii nu sunt roboţi. Unii sunt mai timizi decât alţii, sau au diverse indispoziţii. E imposibil să poţi ţine cont de toate aceste lucruri importante când lucrezi cu peste 20 de copii deodată. Acesta este şi motivul pentru care mulţi învăţători sau profesori aleg să se concentreze pe copiii care sunt, cel puţin la prima vedere, receptivi. Este o alegere dureroasă, cu urmări dramatice.

Câte lucruri frumoase am putea face dacă…

Ne-am obişnuit să ne plângem de starea nu tocmai conformă a şcolilor şi de lipsa dotărilor. Auzim mereu la ştiri despre copii nevoiţi să meargă la toaletă în curte, iar profesorii se plâng de lipsa materialelor, uneori chiar şi a celor de strictă necesitate. Sigur, este trist că există şcoli care nu au toalete şi că nu primim materiale didactice la timp. Dar este ridicol să lăsăm astfel de situaţii să ne împiedice să-i învăţăm pe cei mici lucrurile esenţiale, precum cititul şi scrisul. Poate că nu avem la dispoziţie dotări care să ne permită să explorăm zone îndepărtate sau să facem cine ştie ce experimente. Dar sunt lucruri care se pot face cu puţine dotări şi cu multă voinţă şi imaginaţie. Şi e în puterea noastră să stabilim dacă folosim această stare de fapt pentru a ne plânge sau pentru a ne pune în valoare creativitatea în găsirea unor soluţii viabile. Tot aşa şi când este vorba despre copiii cu care lucrăm. Suntem tentaţi să aşteptăm de la toţi copiii aceeaşi atitudine pozitivă faţă de şcoală şi învăţătură, iar dacă acest lucru nu se întâmplă, ne concentrăm prea mult la a găsi vinovatul şi mai puţin la a găsi punţi de comunicare. Sigur, ar fi minunat ca toţi părinţii din această lume să fie grijulii şi eventual să îşi crească copiii după principiile parentingului modern. Dar acest lucru nu se întâmplă şi, chiar dacă trebuie să raportăm cazurile grave de abuz asupra copiilor, nu intră în sarcina noastră de educatori să îi schimbăm pe părinţi. Iar situaţia în care devenim prea preocupaţi să judecăm ne poate distrage atenţia de la adevărata noastră misiune.

Cum se vede analfabetismul de la noi, de la ţară

Din când în când, şi în ultima vreme din ce în ce mai des, se aduce în discuţie subiectul analfabetismului şi cel al analfabetismului funcţional. După fiecare evaluare mai importantă ne dăm cu toţii de ceasul morţii că un procent tot mai mare de copii de diferite vârste nu ştiu să citească sau nu înţeleg ce citesc. Este vorba despre copii care au urmat diverse forme de învăţământ sau care mai sunt încă elevi. Se fac publice statistici îngrijorătoare referitoare la abandonul şcolar. De fiecare dată stategiile adoptate sunt generale şi se referă la toţi elevii, adică şi la cei care nu au absolut nicio problemă de învăţare şi nici nu sunt în risc de abandon. Mai mult, măsurile luate de minister îi vizează aproape exclusiv pe aceştia (ei fiind cei interesaţi şi receptivi). Cum e posibil ca cineva care a urmat câţiva ani de şcoală să nu ştie să scrie şi să citească? Şi de ce abandonează copiii şcoala? Doar din motive materiale sau mai sunt şi alte motive? Ce ar trebui să facem pentru ca mesajul nostru şi măsurile luate să ajungă la cei cu adevărat afectaţi de analfabetism?

Oricât de dificil ar fi pentru un copil să facă faţă lipsurilor materiale, eu cred că problema este una de învăţare. Pentru că nu văd cum poţi persevera în a-ţi dori să înveţi când nu reuşeşti să îţi însuşeşti nici măcar scrisul şi cititul şi nici nu înţelegi ce se întâmplă la şcoală. Şi mai cred că trebuie să identificăm categoria de copii care reprezintă grosul acestor statistici îngrijorătoare şi evident să stabilim ce îi împiedică să înveţe. Ca mamă şi mai târziu ca învăţătoare am avut ocazia să văd cum anumite teorii vehiculate în şcoală au un efect total opus celui scontat. Sigur, intenţia a fost una bună şi în teorie lucrurile păreau să funcţioneze, dar practica a scos la suprafaţă probleme care nu au fost intuite de iniţiatori, iar faptul că nu ni s-a cerut vreodată un feedback, atât ca părinţi, cât şi ca învăţători, nu a ajutat prea mult la conturarea unor idei viabile.

Câteva clişee periculoase:

1. Cine mai are nevoie de calcul?

Am auzit de nenumărate ori, şi probabil aţi auzit şi dumneavoastră, despre lucrurile de care nu avem nevoie ca să ne dezvoltăm armonios din punct de vedere intelectual. Despre lucrurile care ne încurcă fiind vechi şi perimate. Unul dintre acestea este banalul calcul. Dacă răsfoiţi manualele de matematică din şcoala primară atunci puteţi observa (dacă sunteţi părinte ştiţi deja) că învăţarea calculului nu mai este o miză. Sigur că în secolul XXI nu mai este nevoie să ştim calcul. Tehnologia ne scuteşte de a mai calcula ceva şi e foarte bine şi confortabil aşa. Eu însămi, înainte de a deveni învăţătoare, nu am mai făcut niciun calcul complex de mai bine de 25 de ani, de când am absolvit liceul. Cu toate acestea, îmi dau seama acum, când predau, cum calculul mă ajută să fac anumite raţionamente. Rezolvarea unor probleme de matematică este mult mai simplă când ştii să faci calcul. De asemenea, calculul este ceva firesc pentru copiii mici. Trecând prin mai multe etape, începând cu manipularea unor obiecte şi folosind la un moment dat abacul, ei reuşesc să înveţe calculul (mintal sau scris) mult mai repede decât îşi dezvoltă limbajul şi capacitatea de exprimare. Calculând, ei primesc acel stimul intelectual de care au nevoie ca să se dezvolte. Să crezi că poţi iniţia pe cineva în matematică fără să foloseşti calculul, pentru că n-ar mai fi necesar odată cu inventarea calculatoarelor, e ca şi cum ai vrea să pregăteşti un halterofil punându-l să-şi antreneze doar mâinile care vor apuca haltera şi ignorând total restul corpului. Matematica claselor primare nu este dificilă în sine. Dificil este pentru copii să înţeleagă ce li se cere, iar pentru adulţi să explice cerinţele pe înţelesul copiilor. De aceea nişte manuale cu cerinţe intuitive şi cu mult calcul ar fi nu doar foarte eficiente, ci necesare. Majoritatea problemelor din manualele şi auxiliarele destinate celor mici nu sunt probleme de matematică. Ele nu ne cer să facem un raţionament matematic pentru a le rezolva. Sunt de fapt probleme de limbaj.

De curând am avut experienţa de a lucra la clasă cu un copil cu probleme de învăţare foarte mari şi care repetase clasa a II-a. În principal nu putea să citească, scria copiind fotografic şi nu recunoştea toate literele. Problemele lui de citit, dar şi cele de exprimare s-au ameliorat în mod spectaculos atunci când am început să facem calcul şi când am observat că putea înmulţi în minte şi mult mai repede decât colegii un număr format din două cifre cu un număr format dintr-o cifră. Din punctul meu de vedere calculul are capacitatea de a ordona mintea şi de a-i ajuta pe copii să se concentreze asupra unui subiect, la fel ca lectura.

2. Copiilor le plac doar muzica, educaţia fizică şi desenul

Am auzit de multe ori din gura adulţilor, din păcate şi la întâlnirile profesionale cu alţi colegi învăţători şi profesori, că cei mici, mai ales cei cu probleme de învăţare, sunt atraşi exclusiv de muzică, desen sau educaţie fizică şi că ar fi total neinteresaţi de orice presupune un efort intelectual, inclusiv de învăţarea scrisului şi cititului. Această prejudecată mi se pare periculoasă în măsura în care ne împiedică să mai căutăm modalităţi de a atrage copiii spre activităţi intelectuale. Indiferent ce va alege să facă în viaţă, un om va avea nevoie de citit şi scris şi de abilităţi de învăţare, acest lucru fiindu-i necesar cel puţin în a se pune la curent cu noutăţile din domeniul în care lucrează. Iar dezinteresul unui copil pentru a învăţa poate veni dintr-o neînţelegere a lucrurilor. Atunci când toată lumea vorbeşte în jurul tău într-o limbă ce pare străină, este foarte dificil, copil fiind, să arăţi că eşti motivat să înveţi. Copiii au o curiozitate nativă şi o dorinţă firească de a învăţa. Personal am întâlnit tot felul de copii: copii indisciplinaţi, gălăgioşi, copii veseli, copii bucuroşi, copii obraznici, copii revoltaţi, copii nesupuşi, copii obedienţi, copii trişti, copii cu probleme de comportament, copii traumatizaţi, copii neîncrezători în viitor sau în puterile lor, dar niciodată copii care să nu dorească să înveţe. Şi, ca să vă conving, voi reda aici răspunsul pe care mi l-a dat un elev de clasa a IV-a la prima noastră întâlnire, atunci când i-am rugat pe fiecare să scrie (sau să deseneze) pe o foaie de hârtie cum ar vrea ei să fie ora de română: „Eu, la ora de română, aş vrea ca toţi copiii să ştie să scrie şi să citească”.

3. Memorarea e naşpa

De câte ori auzim vorbindu-se despre un învăţământ de calitate, modern, auzim şi despre cât de enervant este învăţământul bazat pe memorare. De fiecare dată sunt date şi contraexemple: profesori care folosesc la clasă jocul sau joaca, care îi implică activ pe copii, îi provoacă, îi lasă să experimenteze. Mai mult, găsesc mereu pe internet titluri precum: „învaţă înmulţirea fără lacrimi şi fără memorare”. Mi se pare nociv şi total nerealist să credem că atunci când folosim metode precum jocul sau experimentul, memorarea nu este implicată. E absurd. Dacă ar fi aşa ar însemna să nu ţinem minte concluziile experimentului pe care tocmai l-am făcut. Memorarea nu înseamnă a reţine informaţii fără a le înţelege şi fără a face conexiuni între ceea ce tocmai am aflat şi alte lucruri, pe care le ştiam deja, aşa cum lasă să se înţeleagă cei care o combat. Memorarea este implicată în toate activităţile noastre, în fiecare experienţă de care avem parte. Şi memoria copiilor trebuie exersată, iar lucrul acesta este benefic. Sigur că experimentele şi joaca şi învăţarea prin descoperire sunt extrem de importante. Dar reprezintă doar etape ale învăţării. Memorarea inclusiv a definiţiilor este necesară, pentru că fiecare domeniu de studiu are un limbaj specific pe care trebuie să ni-l însuşim treptat, altfel neputând să ne clarificăm ideile şi nici să le exprimăm.

4. Repetiţia plictiseşte

Tot răsfoind manualele de clasele primare observăm că nu se pune accent pe repetare, că din punctul de vedere al autorilor dictonul „Repetitio mater studiorum est” nu este valabil. Noţiunile, odată învăţate nu se reiau pentru fixarea informaţiei, probabil din grija de a nu-i plictisi pe cei mici. Grijă într-o oarecare măsură justificată: nu cred că un învăţământ în care s-a strecurat plictiseala poate fi eficient. Totuşi, uneori am senzaţia că noi, adulţii care lucrăm sau suntem preocupaţi de învăţământ, nu mai ştim care este scopul şcolii şi ajungem să credem că este acela de a nu plictisi şi nu acela de a învăţa.

Revenind la repetiţie, orice părinte şi orice persoană care lucrează cu copiii a observat că, mai ales la vârste mici, aceştia îşi doresc să facă o acţiune care le place de nenumărate ori fără să se plictisească: ne cer să le citim şi să le recitim din cartea preferată, vor să vizioneze de mai multe ori acelaşi film, să ne jucăm cu ei de mai multe ori acelaşi joc etc. Atunci când învaţă ceva repetiţia este foarte importantă. Copiii mici nu au încă capacitatea de a face toate conexiunile necesare atunci când învaţă neştiind să stocheze o informaţie nouă. Repetiţia unei noţiuni şi revenirea periodică la aceeaşi noţiune alături de altele învăţate pe parcurs sunt demersuri benefice şi chiar necesare.

5. Studiul literaturii nu este necesar

Există voci care susţin că studiul literaturii este neancorat la realităţile secolului în care trăim. Că pentru a ne îmbogăţi vocabularul, a ne dezvolta vorbirea şi capacitatea de exprimare nu este necesar, ba mai mult nu este deloc bine să îi supunem pe copii la caznele studiului textelor literare. Că putem foarte bine să analizăm o ofertă turistică sau un discurs sau orice altceva. Eu cred că învăţarea limbii bazată pe studiul textelor literare este vitală, cel puţin pentru copiii din medii defavorizate. Este foarte greu să pui în discuţie într-un grup de copii din care jumătate nu au părăsit niciodată judeţul, poate nici localitatea natală, o ofertă de vacanţă. Neîndoielnic în acea ofertă se vor regăsi cuvinte şi exprimări nefamiliare, iar faptul de a nu fi avut vreodată experienţa planificării unei vacanţe nu este de prea mult ajutor. Sigur aceşti copii nu vor participa la discuţie. Se vor automarginaliza. Pentru a-i putea implica pe toţi copiii într-o discuţie e important să avem experienţe similare. Şi e destul de dificil să găsim ceva ce să le fie familiar tuturor. În aceeaşi clasă pot învăţa copii care îşi petrec toate vacanţele la munte, la mare, uneori în ţări exotice, şi copii care nu au nici măcar experienţa vacanţelor la bunici. Literatura ne poate ajuta în această situaţie. Un text literar poate reprezenta o experienţă comună foarte la îndemână şi foarte plăcută şi care să ne dea ulterior nenumărate subiecte de discuţie. Există mulţi părinţi şi mulţi învăţători şi profesori care spun că copiilor din ziua de azi nu le place să citească şi că nu au răbdare să li se citească. Sigur, gustul pentru lectură şi răbdarea se cultivă, dar pe deasupra este foarte important şi ce fel de texte le propunem copiilor pentru studiu. Aruncând o privire fugară prin manualele de şcoală primară, prin majoritatea dintre ele, putem trage uşor concluzia că autorilor nu le place să citească şi poate şi pe aceea că nu le plac copiii, deloc. Găsim texte care ar vrea să aibă umor, dar sunt bătrâneşti şi datate („Cocoş de munte fotografiat”), sau texte fără nicio miză literară (aici aş putea da mai multe exemple), texte care promovează o imagine idealizată şi nerealistă a mamei („Perla de scoică”). Cu toţii ştim că utilizarea manualelor nu este obligatorie. În calitate de învăţători putem veni cu propriile noastre materiale. Problema este că la evaluarile naţionale din clasele a II-a şi a IV-a sunt propuse texte din aceeaşi categorie („Făt-Frumos iese din poveste” sau „Zânele nu bat la uşă”), care deşi poartă semnătura unui autor nu au fost validate de piaţa literară şi circulă exclusiv în acest mediu, şcolar, poate şi din prejudecata că îi putem păcăli uşor pe copii.

Să ne apropiem cu dragoste de cei pe care vrem să-i ţinem în şcoală şi să-i învăţăm

Pentru ca măsurile împotriva analfabetismului şi a abandonului şcolar să fie eficiente cred că ar trebui să îi privim pe copiii cu probleme de învăţare cu aceeaşi disponibilitate ca pe cei care învaţă foarte bine. Să creăm manuale şi în general materiale didactice potrivite tuturor copiilor, şi deci, şi celor cu probleme de învăţare (şi nu adulţilor, ca acum). Să încercăm să găsim o cale de comunicare cu ei, nu să-i blamăm că nu sunt receptivi la mesajele noastre. Şi să ieşim din acest stereotip în care căutăm vinovatul pentru a-l pedepsi, încercând să ne apropiem cu dragoste de cei pe care am vrea să îi ţinem în şcoală şi să-i învăţăm. În general ideile fixe sunt foarte nocive când e vorba despre învăţare. Să fim consecvenţi în implementarea unor principii nu înseamnă să fim şi rigizi. Cred că o teorie care funcţionează foarte bine pentru o anumită categorie de copii poate să dea erori aplicată într-un context şi pe copii diferiţi. Şi mai cred că trebuie să fim pregătiţi să primim un feedback real de la cei cu care lucrăm, adică de la copii, dar şi să schimbăm tactica atunci când vedem că ceva nu funcţionează.

________________________________________________________________________________________________________

Cine este Cristina Lazurca

”Sunt trainer şi am absolvit un masterat de scriere dramatică. Am creat propriul concept de teambuilding intitulat Jurnalul inspirațional, bazat pe activităţi care se fac la cursurile de scriere creativă. Din septembrie 2017 sunt învăţătoare la Vinga, în judeţul Arad.

Din punctul meu de vedere creativitatea este o resursă foarte utilă în orice domeniu, chiar şi în cele care nu au legătură cu arta. E o resursă care ne ajută să facem faţă cu bine provocărilor din carieră şi din viaţa de zi cu zi. Cred că fiecare dintre noi deţinem un potenţial de creativitate nefolosit. Explorarea acestui potenţial de creativitate ne face să ne simţim mai încrezători în noi înşine, ne ajută să avem mai multă încredere în ceilalţi şi să comunicăm mai uşor şi mai firesc. Este un crez după care mă ghidez atât în activitatea de trainer, cât şi în cea de învăţătoare.”

Citește și:

• Care este ritmul de dezvoltare a alfabetizării copiilor din învățământul primar în timpul vacanței, comparativ cu timpul pe care și-l petrec la școală? Ce pot face părinții în zilele acestea să își ajute copiii?

• Analfabetismul funcțional pe înțelesul tuturor – explicat de cercetătorul Dacian Dolean

• Rezultate PISA 2018: România obține cel mai slab punctaj din ultimii 9 ani, cea mai mare cădere fiind la Matematică. Analfabetismul funcțional, la apogeu

• Andreas Schleicher, OECD: În România, tratați profesorii de liceu mult mai bine decât pe educatori și pe învățători, deși este mult mai ușor să te descurci cu elevii de la liceu. Educația timpurie este mult mai valoroasă

• OECD: Sprijiniți educatorii cu exemple clare despre cum să pună în aplicare curriculumul nou și investiți mai mulți bani în educația timpurie. România este ultima în Europa la procentul din PIB alocat