Confesiunea unui diriginte, când se desparte de o clasă întreagă: Nu mai plângi, ştii că ei varsă acum şuvoaie de lacrimi. Apoi se răspândesc, ca puful unei păpădii

“Nu mai plângi, ştii că ei varsă acum şuvoaie de lacrimi, pe care le vor uita în secunda în care vor păşi pentru prima dată pe porțile facultății. Iar tu, profesorul minunat, extraordinar, ‘cel mai şi cel mai’, vei mai stărui puțin în cugetele lor, după care te vei estompa din ce în ce mai mult şi te vei transforma într-o amintire, apoi într-un concept. Îi cuprinzi pe toți cu privirea, le doreşti în gând şi cu vorba să le fie bine acolo unde îi va purta viața şi îi rogi doar atât: să fie buni. Să fie oameni. Apoi ei se răspândesc, ca nişte fire de praf, ca puful unei păpădii, ca pixelii de pe monitor. Fade to black”.

Credeați că doar elevii suferă atunci când se despart pentru totdeauna de diriginte? Ce se întâmplă în sufletul și în mintea profesorului din clasa căruia tocmai au ieșit, pentru ultima oară, copiii cărora le-a fost diriginte, ne mărturisește Andreea-Olivia Matei. Profesor de Limba și literatura română la Colegiul Economic Virgil Madgearu din București, Andreea-Olivia Matei scrie pe pagina sa de Facebook despre furtuna de sentimente și gânduri, despre șocul emoțional prin care trece un diriginte, atunci când “copiii lui de la clasă” termină liceul și se trezesc în față cu o nouă clasa a IX-a.

Textul integral scris de Andreea-Olivia Matei, profesor de Limba și literatura română la Colegiul Economic Virgil Madgearu din București, pe pagina sa de Facebook:

“Când elevii unei clase a XII-a termină liceul, dau Bacul de temut, apoi obțin rezultatele mult dorite şi admiterea la facultate, ultimul moment în care le mai poți obține atenția, cumva, este Balul. Balul Absolvenților, pentru care se cheltuie sute şi mii de lei, pe haine, pantofi, machiaje, limuzine, fotografii, albume, mâncare, băutură, dans, antren etc.

În sfârşit. Balul. Sunt toți frumoşi, “gătiți”, împopoţonați chiar, dar ce contează, o dată în viață termini liceul, nu de mai multe ori. Cu câteva zile în urmă, le-ai scris pe tablă, când dădeau evaluarea semestrială, “Ultima teză la Română din viața voastră” şi s-au emoționat. Au cerut să facă şi să li se facă poze în timp ce dădeau teza. Apoi ați fost în parc, să vă fotografiați pentru albumul de final de an. Se cunoşteau de patru ani de zile şi totuşi au fost un pic stingheri, un pic nervoşi, au glumit puțin prea mult, au râs puțin prea tare. Nu voiau să recunoască, dar apăruseră deja regretele, părerile de rău.

La Bal, n-a mai fost chip să se înfrâneze. Au făcut milioane de poze, au mâncat şi au băut cu eleganță felurile oferite, ca nişte domni şi doamne, că de-acum, gata, sunt adulţi. Au dansat de-au rupt podeaua, până spre dimineață, când au obosit, când s-au ivit melodiile lente, iar ei s-au aşezat, cuminți, la mese şi au căzut pe gânduri. Veselia li s-a şters de pe chipuri încet-încet, lăsând loc… plictisului. Sau aşa ai crezut tu, diriga lor, care ai coborât de la balconul rezervat profilor şi te-ai dus, pentru a treia sau a patra oară, să te amesteci printre ei. I-ai întrebat ce fac, ce simt, ai dansat cu ei, ai cântat cu ei, ți-ai făcut nelipsitul selfie ca să arăți ce bine vă distrați acolo… Unele cupluri destrămate s-au refăcut pe ringul de dans, ți s-a părut atât de romantic momentul (ți-ai amintit şi tu de “prietenul” din liceu), alții se uitau aşa blând la tine, de parcă te-ar fi văzut într-o lumină nouă (ştiai că au băut puțin mai mult, dar nu mai avea nicio importanță). Unii au început să plece. Au venit să îşi ia la revedere şi ți-au spus chiar “Sărut mâna, doamna dirigintă!”, deşi cu câteva luni în urmă bombăneau printre dinți când îi prindeai chiulind sau le făceai vreo observație, cât de mică. Ai zâmbit, te-ai bucurat că emoțiile balului au şters asperitățile care plutesc între oameni.

Într-un final, cei care rămăseseră au hotărât să plece toți odată. Au început să te îmbrățişeze şi totul a mers bine până când nişte fete au izbucnit în lacrimi şi ţi-au spus că le pare rău că s-a terminat şi că tu o să fii mereu diriginta lor. Te-ai emoționat, deşi pe unele nu-ți venea să le crezi atât de mult, având în vedere cum se purtaseră până atunci. Au plâns mai tare, le-ai luat în brațe şi ai plâns şi tu puțin, pentru toți anii în care nu ai reuşit, oricât ai vrut, să fii pe aceeaşi lungime de undă cu ele sau să le faci să creadă în valorile tale.

Băieții… cu băieții te-ai înțeles întotdeauna bine, deşi nu întotdeauna îți dai seama ce le trece prin cap. Uneori ți se pare că se uită la tine cu superioritate şi te cântăresc pe toate părțile, să-ți găsească vreo fisură, vreo greşeală. Dacă le explici clar şi le sistematizezi informațiile şi temele, nu ai nicio problemă. Sunt conştiincioşi, chiar dacă de multe ori “expediază” compunerile în 300 de cuvinte în loc de 600. Surprind esențialul. Le e mai greu să dezvolte, să “înflorească” afirmațiile făcute, argumentele oferite. Acum, băieții “tăi” te iau în brațe cu sfială, că or fi ei “adulți”, dar tu eşti tot “diriga”, figura de autoritate. Până când unul dintre ei a depăşit barierele şi te-a îmbrățişat strâns şi te-a sărutat pe cap. Da, pe cap, pentru că tu eşti mică de înălțime, iar el are peste 1,80. Acum e în Anglia, te gândeşti la el din când în când, ce-o face acolo, i-o fi bine?

Te îmbrățişezi cu toată lumea, încerci să fii tare, puțină lume te-a văzut plângând şi destui te acuză de severitate, duritate sau îţi spun că eşti “de gheață”. Ei nu ştiu că ai mai trăit momentul ăsta, de mai multe ori, de foarte multe ori şi n-ai vrut să-l laşi să te tăbăcească, dar până la urmă asta s-a întâmplat. Prima dată ai plâns şi tu cu ei, te-ai emoționat crezând că eşti o persoană importantă pentru ei, poate cel mai important, mai bun, mai “inspirator” profesor pe care l-au avut vreodată. Au spus că te vor căuta negreşit, să-ți povestească la ce facultate au intrat, cum e acolo, ce rezultate au, apoi că vor veni peste 10 ani, peste 20, tot timpul îşi vor aminti de tine şi de anii de liceu. Apoi… timpul a trecut. Unii dintre ei au venit şi te-au salutat.

Alții, pe care i-ai recunoscut şi spre care te îndreptai cu bucurie, ți-au spus că de fapt au venit să caute pe altcineva. Mai mulți s-au străduit să închege o revedere de 10 ani, dar n-au reuşit, pentru că li s-a părut mai important să îşi sincronizeze programele între ei decât cu cele ale profilor. Aşa că s-au văzut doar ei. Cu alții te-ai întâlnit pe stradă, te-au luat în brațe şi s-au bucurat că te-au întâlnit, deşi tu nu îți mai aminteai clar cine sunt. Ți-ai răsfoit rapid fişierele din calculator şi i-ai regăsit: nişte elevi de nota 7, maximum 8. Ba chiar de 6, uneori. Dar ei îți spuneau că le-au plăcut mult orele tale şi zâmbeau cu gura până la urechi.

Acela a fost de fapt declicul: ştiai, deja, că nota sau chiar media nu-ți spun nimic despre sufletul celui din fața ta, dar nu te aşteptai să ai un impact atât de mare asupra celor pe care, poate, i-ai ignorat (deşi acum ți-e ruşine să recunoşti asta). Ai devenit brusc mult mai atentă la fiecare cuvânt rostit, la fiecare gest făcut, ai început să te uiți cu mai multă atenție în ochii lor, încercând să ghiceşti ce vor ține ei minte despre tine după 20 de ani.

Ai revenit în prezent. Nu mai plângi, ştii că ei varsă acum şuvoaie de lacrimi, pe care le vor uita în secunda în care vor păşi pentru prima dată pe porțile facultății. Iar tu, profesorul minunat, extraordinar, “cel mai şi cel mai”, vei mai stărui puțin în cugetele lor, după care te vei estompa din ce în ce mai mult şi te vei transforma într-o amintire, apoi într-un concept. Îi cuprinzi pe toți cu privirea, le doreşti în gând şi cu vorba să le fie bine acolo unde îi va purta viața şi îi rogi doar atât: să fie buni. Să fie oameni. Apoi ei se răspândesc, ca nişte fire de praf, ca puful unei păpădii, ca pixelii de pe monitor. Fade to black.

Nu doare. Nu (mai) doare. Iată, e deja 10 septembrie, ai o recoltă proaspătă de “boboci” de clasa a IX-a. Arată neverosimil de tineri, sunt ca nişte căprioare speriate, care stau în bătaia farurilor şi nu se pot mişca. Te întrebi cu uimire dacă aşa arătau “ai tăi”, cei de-a XII-a, acum 4 ani. Probabil că da, dar nu mai ții minte. Oftezi la gândul că trebuie s-o iei de la capăt, să le explici regulile, să îi faci să le accepte, după care să intervină primele abateri, să vă certați, să vă împăcați…

În sala de clasă te întâlneşti cu doi elevi din promoția “veche”, care le spun căprioarelor speriate cât de bine o să le fie în acest liceu, cu această dirigintă. Peste câteva zile, un alt fost elev intră brusc în clasă, în timp ce predai, şi-ți zice “Doamna, am venit să văd!” Mai trec câteva zile, se face 1 octombrie, începe anul universitar şi apar grupuri-grupuri, să te vadă şi să-ţi povestească primele impresii despre facultate. Te întâlneşti cu absolvenți din promoții şi mai vechi, care vin să facă practică în liceul în care au învățat. Toți îți zâmbesc, de parcă ar retrăi cele mai fericite clipe ale existenței lor. De ziua ta, primeşti telefoane şi mesaje de la o mulțime de oameni. Unii vor chiar să-ți povestească în detaliu ce mai fac, unde lucrează, dacă mai sunt în țară sau nu. Alții se oferă să vină la liceu, ca invitați la orele de Dirigenție, să le vorbească elevilor tăi de-acum despre şcoală, facultate, despre reuşitele lor profesionale. Să le arate modele, exemple, repere. Să îi ajute.

Recolta a fost bună. Şi va fi din ce în ce mai bună.

Acum poți să plângi.”