Cercetătorul Virgil Iordache: Exploatarea doctoranzilor și regulile eticii academice

Singura cale de formare a unei relații firești echilibrate, între coordonator și doctorand, este ucenicia academică. Ucenicia e procesul de scară mică, având durată de câțiva ani, înscris într-o tradiție instituțională. Tradiția instituțională este combinația subtilă de reguli informale și formale, amestecul de cunoaștere tacită și explicită deja funcțional, productiv și aflat în permanentă evoluție. Fenomenul exploatării poate apărea în absența unui astfel de context instituțional, în care profesorul nu este mentor, iar doctorandul este o resursă umană.

Sunt două variante de absență a contextului necesar uceniciei, una în care tradiția s-a degradat și una în care tradiția nu a existat niciodată. României îi este specifică situația absenței tradiției.

Exploatarea doctoranzilor și post-doctoranzilor în occident are alte mecanisme ca în România. În occident acest fenomen este rezultatul degradării tradiției sub influența propriei poveri, exprimată prin schimbări ale valorilor în mediul extern social și cultural. O cauză tipică a exploatării în occident este transformarea tipului dominant de universitate către unul cu accent pe valorile pieței economice. Marketizarea universităților e inevitabilă când ierarhiile de valori împărtășite de oameni se dizolvă. Piața este un fenomen util numai în producția anumitor bunuri și servicii, unde e acceptabilă o rată mare a falimentelor și apariției de noi organizații. Pentru universități, care sunt hub-uri esențiale în funcționarea societății civilizate, o astfel de strategie nu este utilă, ea poate fi folosită numai pentru eficientizare internă, nu pentru a fundamenta direcția mare strategică.

Să trecem la situația României. În absența tradiției universitare și de cercetare și în condițiile forțării procesului de apariție a ei apar câteva fenomene tipice, care nu există în occident:

1. Refuzul total al schimbării în comunitatea profesori/cercetători – studenți, provincializarea de comun acord într-o ucenicie autarhică. Nu există exploatare pentru că nu se produce nimic relevant științific. Comunitatea este pseudo-științifică. Cu cât diferența dintre ce face comunitatea și ce se întâmplă în alte comunități crește, apare și se dezvoltă o tradiție conștientă a incompetenței și fraudei. Fenomenul se manifestă la scări mai mici sau mai mari, de la grup de cercetare, la facultate, institut sau chiar domeniu disciplinar. Grupul nu poate evolua prin mecanisme interne.
2. Acceptarea generală a schimbării practicilor în condiții de competență a profesorilor, măsurabilă în raport cu standarde de producție academică. Este un caz nu foarte frecvent în România, dar cu exemple de succes. Exploatarea doctoranzilor poate apărea numai într-o abordare de piață a actului educațional. Grupul poate evolua prin mecanisme interne.
3. Acceptarea generală a schimbării practicilor în condițiile incompetenței coordonatorilor. Este un caz nu foarte frecvent în România. În astfel de situații exploatarea doctoranzilor este un fenomen dominant. Pentru a ține la suprafață grupul incompetent toată povara eșecului este transferată doctoranzilor. Aceștia muncesc mult pe teme nerelevante, nu pot produce, nu au de la cine să învețe cercetarea reală. Când susțin, tezele le pot fi respinse la nivelul superior. Dacă trec de acest nivel au șanse mici de dezvoltare. Tensiunile sunt mocnite și acoperite prin metode de management top-down, în special prin eliminarea celor care semnalează situația. Grupul nu poate evolua prin mecanisme interne.
4. Acceptarea heterogenă a schimbării practicilor atât de către coordonatori, cât și de către studenți. Acest e cazul real cel mai frecvent. Situația e caracterizată de tensiuni interne inevitabile datorită atitudinilor diferit. Tensiunile vin din interese diferite, strategii profesionale diferite și sunt constructive, în sensul că permit evoluția grupală internă. Exploatarea doctoranzilor există, dar poate fi adusă la un minim pe cale naturală. Grupul poate evolua prin mecanisme interne.

În tabelul de mai jos aplicăm acest model pentru a comenta rolul eticii academice.

Din cele de mai sus se observă că nu poate exista o abordare unitară în sistem pentru a încuraja modernizarea României. Pentru cazul B soluțiile sunt administrative de la nivel guvernamental prin restructurare, pentru cazul C soluțiile pot fi administrative de la nivel guvernamental prin condiționarea reală a finanțării de îndeplinirea criteriilor de performanță de către coordonatori, pentru cazul D orice situație etică trebuie judecat personalizat, în unicitatea ei organizațională. Nu poate avea loc o astfel de judecare fără un simț al dreptății aristotelician, apelul exclusiv la reguli generale nu ajută. Pentru cazul A se poate aplica un model de etică importat din occident, preferabil adaptat în funcție de realitățile culturale românești, sau ajustat cu alte argumente din teoria domeniului.

Închei prin a preciza că titlul a fost formulat în așa fel încât să crească interesul pentru lectură prin captare emoțională. Problema abordată în text este, de fapt, managementul adaptativ al sistemului de educație universitară și cercetare în funcție de realitatea situației sale și dinamica acesteia. Fără așa ceva disipăm resurse, între care cea mai importantă este timpul. Absența unui gândiri nuanțate și a unui management adaptativ denotă lipsă de respect față de viețile oamenilor din România.

Notă

Text publicat inițial pe blogul autorului aici: https://studentecologie.blogspot.com/2021/04/exploatarea-doctoranzilor-si-regulile.html

___

Despre autor:

Virgil Iordache predă și cercetează la Universitatea din București – Facultatea de Biologie, din 1993; este licențiat în biologie specializarea biochimie, doctor în ecologie pe probleme de ecotoxicologie și licențiat și în filosofie pe probleme de evoluția instituțiilor. Este autorul a numeroase cărți și articole, este directorul Centrului de Cercetare pentru Servicii Ecologice din Universitatea București. Membru al CNECSDTI și al Consiliului de administrație al INCD pentru Ecologie Industrială.