Cercetătorul Virgil Iordache: Câteva cauze ale eşecului laserului de la Măgurele

Cauza eşecului includerii infrastructurii laser de la Măgurele într-un proiect european de anvergură este cuplajul dintre fenomenul strategic că pe cercetători nu îi interesează că în joc e vorba de banii cetăţenilor şi cel al absenţei tactice a condiţiilor pentru competiţie constructivă. Competiţia individuală şi grupală pentru resurse percepute ca fiind la dispoziţie fără a da socoteală în realitate nimănui a condus, în condiţiile din România, la rezultatul observat.

Primul fenomen e general planetar şi se manifestă specific la scara UE şi a fiecărei ţări în funcţie de cultura managerială şi resursele umane disponibile în ţară. Cercetătorii şi oamenii de ştiinţă tind să aibă un comportament imoral generalizat datorită presiunilor publice pentru decuplarea ştiinţei moderne de procesele care asigură un climat moral pe căi informale. Oamenii de ştiinţă sunt istoric cei care au dat soluţii pentru utilizarea ideologică a ştiinţei şi acum culeg roadele: o combinaţie de lege a junglei şi de corectitudine politică, cu dezvoltare domeniului eticii academice şi a cercetării ca un instrument instituţional de reglaj intern insuficient de puternic. Din punct de vedere managerial mecanismul intern al eticii instituţionalizate nu poate şi nu va putea controla perturbările din mediul imoral generalizat în care sunt imersate organizaţiile de cercetare.

Nu ne putem aştepta ca cercetătorii să mai aibă vreodată comportament moral, cel puţin la o scară de timp relevantă tactic şi operaţional (până la 5 ani). Performanţa pe termen scurt se poate obţine prin stimularea intereselor egoiste ale lor pentru a se manifesta în direcţia dorită, eventual a interesului public. Ce e specific României este al doilea fenomen, absenţa unor mecanisme care să permită această stimulare spre performanţă în cercetare prin competiţie constructivă profesională din interes egoist. Competiţia nu poate fi decât distructivă în România în acest moment. Pentru o competiţie constructivă e nevoie de forţă managerială a unei conduceri percepută ca legitimă împreună cu un interesul egoist al conducerilor de a servi cetăţenii, finanţatorii finali, sau cel puţin de a da impresia aceasta în mod convingător.

Conducerile academice şi din cercetare nu sunt în general percepute ca legitime atât cât ar trebui ca să poată crea un climat de competiţie constructivă din mai multe cauze, între care:

• 1.1 Interferenţa excesivă a altor instituţii ale statului în selectarea şi numirea managerilor, fără legătură cu interesele de cercetare. Dubla subordonare de facto, aşezarea misiunii organizaţionale pe plan secund în raport cu alte interese de stat.
• 1.2 Politizarea procesului de selecţie şi popularea echipelor de conducere cu persoane agreate pe alte criterii decât cele profesionale, în general apartenenţa la reţele de influenţă politică.
• 1.3 Baza scăzută de selecţie, absenţa resursei umane interesată efectiv de cercetare, care nu priveşte domeniul numai ca pe zonă în care se pot extrage rente şi se poate asigura un statut social onorabil, în anumite domenii de cercetare.
• 1.4 Legislaţia construită pentru a nu avea destulă putere dacă ar avea intenţii în interesul cetăţenilor.

Conducerile nu au în general interesul egoist să servească cetăţenii din câteva cauze, între care:

• 2.1 O astfel de abordare i-ar pune în situaţia de fi calificaţi ca naivi, incapabili managerial. Un manager, un coordonator, un planificator prin natura fişei postului trebuie să fie realist. Aceşti oameni trebuie să demonstreze că pot opera în contextul de junglă socială şi subordonare multiplă de facto existent în România.
• 2.2 Obiectivele de menţinere în poziţia de luare a deciziilor şi de a livra rezultate la un nivel mediocru pot fi atinse prin exploatarea celor naivi din sistem, aflaţi la niveluri mai joase ierarhic. Într-un context general de absenţă a performanţelor, rezultatul mediocru e mulţumitor, dacă nu se face o comparaţie pe plan european.
• 2.3 Nu există o presiune din partea cetăţenilor pentru performanţă, o fracţiune prea mică dintre cetăţeni are resursele de timp şi materiale ca să dea feed-back permanent prin societate civilă decidenţilor. Populaţia tinde să se adapteze la realitatea socială la fel ca decidenţii şi să îşi urmărească propriile interese în contextul dat, la scara lor de acţiune.

Putem observa câteva lucruri:

• Eşecul laserului de la Măgurele reflectă probleme de fond ale societăţii româneşti care se auto-menţin prin feed-back pozitiv (nu servim cetăţenii, aceştia nu au încredere că cineva mai doreşte să îi servească, cred că totul e demagogie, şi prin atitudinea lor alimentează baza de selecţie a decidenţilor care acţionează exclusiv în interese egoiste şi susţin climatul de lucru care favorizează legea junglei şi subordonarea altor interse decât celor organizaţionale, inclusiv în cercetare).
• Organizaţiile unei societăţi de acest fel nu au de ce să fie dorite la masa deciziilor în consorţii europene, pentru că vor scufunda consorţiul prin reputaţia şi practicile lor. Nimeni nu vrea în echipă reprezentanţi percepuţi că vin cu astfel de mentalităţi. Costurile de tranzacţie devin prohibitive până la a duce la absenţa tranzacţiei. Slaba implicare a României în proiecte europene are în spate şi această cauză generală, ce există e pe bază de relaţii personale de încredere, nu pentru că cineva alege prin căutare organizaţii din România în bazele de date europene.
• Reacţiile după eşecul despre care vorbim nu dau speranţe că abordare de tip junglă şi cu amestecuri instituţionale externe se va transforma în altceva. Lipseşte orice imagine de ansamblu, aşezarea problemei în context strategic. Unii se cred superdecidenţi cu sânge albastru pentru că au avut destinele cercetării pe mână decenii, ducând-o unde e acum, ceilalţi evită să pună batista pe ţambal pentru că ar fi calificaţi ca naivi (punctul 2.1 de mai sus).

Ce e de făcut ? Atâta vreme cât educaţia şi cercetarea nu sunt tratate efectiv ca priorităţi naţionale, nimic. Problema laserului de la Măgurele e numai un simptom alături de multe altele. Există enorm de multă infrastructură de cercetare de scări mai mici care nici măcar nu e folosită, a îmbătrânit prin neutilizare sau e “deservită” de oameni care nu ştiu ce să facă în cercetare cu ea. Cel mai simplu a fost să cumperi infrastructură scumpă, dacă ai avut acces în zona decizională, infinit mai greu e să dezvolţi organic ceva cu toate resursele complementare, în primul rând cu cea umană, ca să produci rezultate de performanţă. Costurile au fost şi sunt acoperite de cetăţenii români, atât pentru întreţinere în continuare, cât şi pentru acoperirea tuturor pierderilor când infrastructura nu a performat, sau nu va performa deloc.

Situaţia nu e sub control şi se va regla de la sine pe măsura convergenţei României cu o societate capitalistă, în care mâna invizibilă a intereselor personale va putea duce la bunăstare pentru mai mulţi oameni, nu numai pentru extractorii de rente din sistem. Competiţia individuală şi grupală pentru resurse percepute ca fiind la dispoziţie fără a da socoteală în realitate nimănui va conduce şi în România la rezultate mai bune. Ideea vreunei renaşteri morale publice e utopică şi periculoasă social, ea e o soluţie personală numai la dispoziţia oricui vrea asta.

În acest moment miza ar putea fi să producem performanţă în contextul dat. Asta se pote face în jurul nucleelor de performanţă deja existentă, care au demonstrat că sunt viabile în climatul existent, prin injectarea de resurse pe baze meritocratice atât în infrastructură, cât şi pentru cercetarea efectivă. Politic obiectivul poate fi maximizarea acelor puţin eprocente din banii de cercetare care nu sunt folosite pentru a întreţine un sistem din raţiuni pur strategice şi sociale. Rezolvarea vreuneia dintre problemele 1.1-14 şi 2.1-2.3 în contextul pandemic actual nu poate avea loc.

___

Despre autor:

Virgil Iordache predă și cercetează la Universitatea din București – Facultatea de Biologie, din 1993; este licențiat în biologie specializarea biochimie, doctor în ecologie pe probleme de ecotoxicologie și licențiat și în filosofie pe probleme de evoluția instituțiilor. Este autorul a numeroase cărți și articole, este directorul Centrului de Cercetare pentru Servicii Ecologice din Universitatea București. Membru al CNECSDTI și al Consiliului de administrație al INCD pentru Ecologie Industrială.