Cercetătorul Dacian Dolean: Trei concluzii greșite care se regăsesc sistematic în „Rapoartele Naționale de Literație”

Dacian Dolean / Foto: Arhiva personala

Anul trecut și anul acesta am aflat despre existența unor „Rapoarte Naționale de Literație” care se presupune că ar trebui să arate care este nivelul alfabetizării elevilor din România. Anul trecut nu am reacționat la unele concluzii deplasate, însă se pare că dacă nu scriu nimic despre problemele existente, România Educată merge în aceeași direcție, și anul acesta vedem un nou „Raport Național de Literație”, care continuă să prezinte o serie de concluzii greșite.

Având în vedere că aceste rapoarte au fost validate prin prezența miniștrilor educației (atât anul trecut cât și anul acesta) și sunt prezentate ca evenimente de interes public, am să scot în evidență trei concluzii eronate care se desprind sistematic din aceste rapoarte. 

  1. Rapoartele ar fi naționale. Cuvântul ”național” atașat titlului unui raport implică faptul că este relevant pentru populația unei țări, însă cele două rapoarte nu sunt naționale, deoarece nu exista dovezi că elevii testați ar fi reprezentativi pentru populația școlară din Romania. Din metodologia eșantionării (de altfel, explicată foarte succint) putem deduce că pentru a fi incluși în studiu, elevii participanți (sau părinții lor) trebuiau să se încadreze în următorul profil:

Ei bine, există mulți elevi din România care nu s-ar încadra în toate aceste criterii. De exemplu, 82% din gospodăriile din România au access la internet. Să înțelegem că ceilalți 18% nu contează? Sau mulți părinți din România nu sunt de acord cu evaluarea standardizată. Înseamnă că elevii care provin din aceste familii nu sunt reprezentativi pentru populația școlară din România? De unde știm că aceste pături sociale au șansa să fie reprezentate în acest studiu? Într-un interviu am explicat că un raport ca să fie considerat național trebuie să fie făcut la nivel de populație sau să testeze un eșantion de elevi care este reprezentativ pentru populația școlară din România. Ei bine, „Rapoartele Naționale de Literație” nu au eșantioane reprezentative ci eșantioane de conveniență, iar procentele unui eșantion de conveniență sunt irelevante pentru politicile publice din România.

2. Școala nu face nimic. În raportul de anul acesta se precizează că “după finalizarea a două cicluri școlare, elevii nu fac mari progrese în ceea ce privește nivelul de alfabetizare” (p.24), iar dintr-o altă sursă am citit că raportul ar prezenta dovezi cum că “școala nu face nimic să îi ajute” pe copii. 

Aceste afirmații care sugerează că școala nu ar avea impact asupra alfabetizării elevilor nu doar că sunt total false, dar în opinia mea jignesc nejustificat un număr mare de profesori care își fac meseria cu profesionalism. 

De unde știm că afirmațiile sunt false? În studiile noastre longitudinale am arătat că nivelul alfabetizării crește pe parcursul școlarizării (vezi aici și aici), iar efectul absenteismului școlar asupra alfabetizării este semnificativ. Acest lucru îl vom arăta și peste câteva luni în Australia la conferința internațională a societății Scientific Studies of Reading (cea mai relevantă conferință internațională pe domeniul ”științei citirii”), unde vom prezenta printre altele efectele absenteismului asupra alfabetizării și asupra performanțelor unor elevi din România la Evaluarea Națională. 

Ce înțelegem de aici? Școala din România are un impact semnificativ asupra literației copiilor. Nu are un impact atât de mare pe cât ne-am dori, însă impactul nu este neglijabil, și acest lucru este dovedit științific și concluziile acestea au fost validate de către experți internaționali în domeniul literației. 

Cine vă spune altceva înseamnă că nu are cunoștințe suficient de bune în domeniul științelor educației (în general) sau în domeniul alfabetizării copiilor din România (în special).

3. Alfabetizarea copiilor ”crește” sau ”scade”. Raportul (și prezentarea raportului, vezi minutul 20:45) prezintă datele ca și cum ar fi rezultatele unui studiu longitudinal, precizându-se că nivelul de (ne)funcționalitate ar crește sau ar scădea. Însă aceste afirmații sunt eronate. 

Ca să putem afirma că o competență scade sau crește, trebuie să testăm repetat aceiași copii pe o perioadă mai lungă de timp. Adică sa-l testăm pe Mihăiță în clasa 1, în clasa a 2-a, în clasa a 3-a etc. Astfel, îi urmărim longitudinal evoluția performanței sale pentru a putea spune dacă nivelul său de alfabetizare crește, rămâne constant, sau scade

În schimb, în Raportul Național de Literație se iau rezultatele testului administrat lui Mihăiță din clasa 1 și se compară cu rezultatele unui test diferit administrat Danielei din clasa a 8-a (ambii copii testați într-o fereastră de 11 luni), după care se compară performanța celor doi față de anumite criterii dificil de cuantificat obiectiv și de echivalat și se concluzionează că în România nu prea crește nivelul alfabetizării pe parcursul a 8 ani de zile. Nu trebuie să fii cercetător științific să înțelegi că ceva e în neregulă cu această poveste.

În plus, faptul că se ignoră că performanța lui Mihăiță ar putea crește pe parcursul clasei I (și, așa cum orice învățător îți va putea spune, nu e totuna dacă îl testezi pe copil în luna septembrie sau în luna mai) dovedește că acest raport pornește de la bun început de la premisa greșită că efectul școlii este nul. Această abordare este total eronată din punct de vedere științific și invalidează rezultatele prezentate.

În schimb, toate datele din studiile noastre ne arată creșteri semnificative ale alfabetizării, chiar și pe parcursul unui an școlar (ex. vezi aici). 

Raportul a fost prezentat pe un ton grav și sumbru. Însă din punctul meu de vedere, cel mai grav lucru este faptul că mulți oameni din România chiar cred aceste concluzii și nu au pregătirea științifică necesară să analizeze critic aceste tipuri de rapoarte (și alte probleme din sistemul de educație pe care le-am mai semnalat în trecut). De asemenea mi se pare grav faptul că aceste rapoarte erodează încrederea oamenilor în știință, decredibilizând activitatea celor care fac eforturi substanțiale pentru a avansa domeniul științelor educației din România. Și la fel de grav mi se pare că inclusiv oficiali ai guvernului validează aceste concluzii greșite prin prezența lor sistematică la aceste evenimente și prin lipsa de reacție publică la problemele pe care le-am menționat aici. 

De aceea, înțelegerea științelor educației nu este un moft. 

Este o competență esențială pentru a avea o Românie Educată.

_______________________

Despre autor:
Dacian Dolean / Foto: Arhiva personala

Dacian Dolean este psiholog educațional, specializat în dezvoltarea limbajului și a alfabetizării timpurii. Are o experiență de peste 20 de ani ca profesor de învățământ primar, gimnazial, liceal și universitar în România și în SUA. Activitatea sa din ultimii ani s-a axat pe cercetare în domeniul alfabetizării și pe activități de formare a profesorilor din învățământul primar din SUA.

În prezent, este afiliat Universității Babeș-Bolyai ca director al unui proiect de cercetare care urmărește dezvoltarea alfabetizării copiilor din România, finanțat de EEA Grants. De asemenea, este membru în comitetul editorial al publicației Journal of Literacy Research.

Citește și:
Dragoș Iliescu, autorul Raportului Național de Literație: Cu datele acestea nu ai ce politică publică să faci / Eșantionul a fost unul de conveniență, „nu zicem nicăieri că este reprezentativ”
Exit mobile version