“Să fii profesor e ca şi cum te-ai urca într-un carusel: pleci într-o dimineață de-acasă cu lecțiile „făcute” (la propriu şi la figurat), plină de energie şi de optimism (în ciuda salariului mic pe care îl primeşti pentru sufletul, transpirația, carnea şi sângele pe care le laşi la şcoală), soarele străluceşte sus pe cer, intri fericită în clasă, începi să organizezi ora de curs cu zâmbetul pe buze şi deodată tot elanul se face țăndări”, scrie profesoara Andreea-Olivia Matei.
Într-un text care dezvăluie gândurile și stările care se ascund uneori dincolo de mina serioasă și mai mereu stăpână pe sine a profesorului, Andreea-Olivia Matei povestește un crâmpei din viața de la catedră. “Îți țiuie creierii şi te întrebi unde s-au dus toate metodele pedagogice învățate în facultate şi la milioanele de cursuri de perfecționare, iar apoi visezi, cu un rânjet sardonic pe față, cum ar fi dacă le-ai pune tuturor căştile pe urechi şi ai da „Du hast” sau „Master of Puppets” la maximum…”, scrie Andreea Olivia Matei, profesoară de Limba și literatura română la Colegiul Economic Virgil Madgearu din București.
Textul integral scris de Andreea-Olivia Matei, profesor de Limba și literatura română la Colegiul Economic Virgil Madgearu din București, pe pagina sa de Facebook:
“Să fii profesor e ca şi cum te-ai urca într-un carusel: pleci într-o dimineață de-acasă cu lecțiile „făcute” (la propriu şi la figurat), plină de energie şi de optimism (în ciuda salariului mic pe care îl primeşti pentru sufletul, transpirația, carnea şi sângele pe care le laşi la şcoală), soarele străluceşte sus pe cer, intri fericită în clasă, începi să organizezi ora de curs cu zâmbetul pe buze şi deodată tot elanul se face țăndări: elevii se uită la tine apatici/ bosumflați/ obosiți/ nervoşi, îți pun întrebări de genul „Opera asta intră la Simulare?”, „Subiectul ăsta ne trebuie pentru Bac?”, neagă că au avut o temă pe care tu ştii sigur că le-ai dat-o (vine apoi, în pauză, o fetiță frumoasă şi conştiincioasă care îți confirmă că aşa e, le-ai dat tema respectivă, iar colegii ei au vrut să te păcălească), întârzie la oră şi intră câte unul, câte doi, din 5 în 5 minute şi ridică plictisiți din umeri când îi întrebi care este motivul, vorbesc mult, pe grupuri, şi îţi este absolut imposibil să îi stăpâneşti, pentru că atunci când te duci în spate vorbesc cei din față şi invers, de îți țiuie creierii şi te întrebi unde s-au dus toate metodele pedagogice învățate în facultate şi la milioanele de cursuri de perfecționare, iar apoi visezi, cu un rânjet sardonic pe față, cum ar fi dacă le-ai pune tuturor căştile pe urechi şi ai da „Du hast” sau „Master of Puppets” la maximum…
Viziunea asta te mai alină, râzi pe interior de gândurile „crazy” pe care le-ai avut, te duci acasă, te descarci de nervi pe membrii familiei, dacă mai ai energie, ei se uită la tine cu milă sau cu enervare, depinde de propriul grad de frustrare, apoi te prăbuşeşti în bucățele, pe podea.
Zaci acolo până dimineața, când începi să te recompui, te aduni, te refaci, ca Robert Patrick în „Terminator II”, îți iei un aer hotărât, o să fii dură de-acum înainte, n-o să-ți mai pese de reacțiile lor şi-o să predai indiferent ce şi cum.
Eşti încă plină de speranțe, dar undeva, acolo, într-un ungher, s-a strecurat şi-un strop de frică (Dacă nu eşti o profă suficient de bună ca să-i înțelegi şi să-i motivezi? Dacă nu te plac deloc sau chiar te urăsc, pe tine şi materia ta? Dacă aşa va fi întreaga societate de mâine, imobilă, apatică, lipsită de visuri?)…
Apoi, în această a doua dimineață, când stările astea amalgamate îți furnică sufletul şi mintea, pleci spre şcoală, urci în troleibuz, cobori din troleibuz, traversezi strada, te uiți fix spre poarta liceului, ca şi cum ai căuta un punct de sprijin, nu vezi nimic, nici în stânga, nici în dreapta şi deodată… iată-i! Grupuri-grupuri, mult mai înalți şi mai subțiri decât tine (de parcă s-ar hrăni doar cu aer şi cu informații din rețelele de socializare), purtând haine negre, blugi mulați şi rupți, cu plete fluturânde de Ilene Cosânzene (fetele), paşi hotărâți şi râsete sonore (băieții), doi sau trei sau mai mulți împreună… Te zăresc, la ora 7,30, pe bulevard, unii îți fac cu mâna, apoi se-apropie, tu îi urmăreşti cu atenție, ca într-un film derulat cu încetinitorul, au ajuns lângă tine şi-ți spun cu nişte voci cristaline, ireale, de desene animate cu personaje „always happy”, cuvinte precum: „Bună dimineața, doamna!” „Ce mai faceți, doamna?” sau „Ne vedem la oră!” Iar tu le răspunzi la salut, cu inima pulsând în piept, şi-ți dai seama instantaneu că totul va fi bine, că toate lecțiile vor merge perfect, toți copiii vor fi concentrați, activi, politicoşi şi amabili şi că nimeni în tot Universul nu e un profesor mai bun decât tine.”