Ce înseamnă o școală bună – Mircea Miclea

Cele șase axe pe care o școală trebuie să le ia în calcul atunci când vrea să dezvolte potențialul copiilor pe care-i învață au fost enumerate și explicate de Mircea Miclea într-o analiză făcută în cadrul podcastului Liceului Elf din Cluj-Napoca.

Profesor universitar și psiholog, fostul ministru Mircea Miclea a vorbit despre ce înseamnă o școală bună în opinia sa și despre cum poate o astfel de școală să se concentreze, pe lângă rezultatele academice, și pe lucrurile folositoare în procesul de adaptare la realitate a viitorului adult.

“Moderator: Ce înseamnă o școală bună?

Mircea Miclea: Un răspuns scurt este acesta: o școală bună este aceea care valorifică la maximum potențialul pe care îl au elevii. Asta este o funcție principală a școlii, de a identifica potențialitățile și de a dezvolta potențialitățile. Dacă noi identificăm și dezvoltăm potențialitățile copiilor noștri, atunci vom avea o societate mai bună, pentru că ea se naște din aceste potențialități pe care ei le au și pe care noi le dezvoltăm. Răspunsul mai lung ar fi că aceste potențialități trebuie dezvoltate pe mai multe dimensiuni. Adică o școală bună este o școală care ia în calcul că dezvoltarea cuiva se face pe mai multe axe. Aș menționa care sunt cele mai importante axe pe care trebuie să le luăm în calcul.

Axa cognitivă, adică ceea ce încercăm să dezvoltăm este un set de cunoștințe și trebuie ca școala să stabilească ce anume trebuie să învețe copiii respectivi, adică cunoștințele, și ce anume aspecte de abilități cognitive trebuie să aibă ei. De exemplu, gândire critică și nu memorare ne-critică. Aceasta este o axă, axa cognitivă.

Axa socială, care se referă la competențele pe care trebuie să le dezvolte copiii în domeniul interacțiunii sociale. De exemplu, capacitatea de a rezolva un conflict, capacitatea de a respecta regulile, astea sunt competențe sociale extrem de importante.

Axa emoțională, care este distinctă de celelalte două și care se referă la capacitatea lor de a înțelege emoțiile celorlalți. De exemplu, să înțelegi că cineva suferă și trebuie să-l ajuți. De a produce emoții, de exemplu, de a fi empatic, și mai ales de a-ți regla propriile tale emoții. Aceasta este axa emoțională.

Axa autonomiei personale, adică de a-i face pe ei să fie din ce în ce mai capabil să-și gestioneze viață. De la a învăța după un plan propriu, pe baza unor reguli proprii, la a lua decizii autonome, la a fi autonomi față de device-urile pe care le au, să nu fie un fel de note de subsol la propriile instrumente pe care le utilizează și decerebrează, pentru că doar lucrează cu copy-paste ș.a.m.d., asta este autonomia.

Axa personalității lor, care poate părea că este mai puțin importantă, în sensul că mai degrabă temperamentul este important în copilăria mică, dar după aceea devine din ce în ce mai importantă dezvoltarea capacităților de a-și dezvolta plenar personalitatea. Aici mă refer la caracteristici de genul conștiinciozitate, de exemplu, care sunt extrem de importante ca trăsătură de personalitate sau la capacitatea de a fi responsiv (n. red. receptiv) la cerințele sociale ș.a.m.d. 

În fine, unii cercetători mai stabilesc încă o axă, cea a motricității, care este extrem de importantă la grupele mici de copii, pentru că pe baza motricității, de exemplu, își construiesc în mare măsură imaginea despre propria persoană. Un handicap în a-și mișca mâinile și picioarele, în a naviga, poate să fie fundamental în a fi stigmatizat și atunci un impact esențial îl are dobândirea acestor abilități motrice, ulterior dezvoltarea unor abilități legate de educație fizică și sport.

O școală bună este o școală care îl ajută pe copil să se dezvolte pe mai multe axe: cognitivă, socială, emoțională, de autonomie personală, de personalitate și motricitate. Aceasta este o școală bună, care ia în calcul toate dimensiunile, care nu supralicitează una singură. Cum ar fi cea cognitivă, de exemplu și celelalte sunt neglijate. Adesea ele sunt esențiale în dezvoltarea personalității. De exemplu, capacitatea de a fi disciplinat, mai ales, de a fi auto-disciplinat. De a-ți stabili un plan și a te ține de el, asta înseamnă auto-disciplinat. Nu e disciplină impusă din afară, ci tu îți impui o regulă și o urmezi. De exemplu, tu îți impui regula: „întâi îmi fac temele și apoi mă joc”.

Dacă tu ți-o impui și apoi o urmezi, asta se numește autodisciplină. Corelația dintre autodisciplină și reușita la final de liceu, corelația dintre aceste două variabile este de 0,67. Corelația dintre coeficientul de inteligență și reușită este de 0,27. Altfel spus, este mult mai importantă disciplina, în sensul de autodisciplină, pentru reușită, decât coeficientul de inteligență, mai ales de la inteligență medie în sus bineînțeles diferența este făcută de autodisciplină. Asta este o dimensiune care ar trebui să existe, însă este neglijată dacă supraliciteze dimensiunea cognitivă. 

Niciuna dintre aceste dimensiuni nu trebuie fetișizată, toate sunt importante. Ponderea lor depinde de grupul de vârstă la care este copilul respectiv, de anumite conjuncturi în care el se află și așa mai departe, dar toate sunt importante.

Moderator: Sunt foarte multe școli care merg pe ideea de rezultate, rezultatele la testările standardizate. Noi ne întrebăm în ce măsură putem să avem un echilibru între rezultate, pentru că școală bună înseamnă și rezultate bune, și celelalte competențe pe care vrem să le dezvoltăm? Cum ajungem în punctul în care să nu ne concentrăm obsesiv doar pe rezultate, și concursuri, și note mari?

Mircea Miclea: Eu aș menționa aici că nici măcar nu se vizează rezultatele, ci doar o subcategorie, aceea a rezultatelor la niște teste școlare. Acestea sunt doar o parte din rezultatele care sunt relevante pentru reușita în viață. Să iau un exemplu: notele mari în școală se obțin de către cei care rezolvă cât mai repede problema. De exemplu, ți se dă o problemă la matematică, o rezolvi, când ți se dă extemporal sau teză iei notă mare. Când ți se dau niște întrebări după lecția de limba română, tu rezolvi întrebările respective eu notă mare. Prin urmare, performanța este dată de capacitatea ta de a rezolva probleme, subliniez date, deja explicite, formulate explicit. Cineva a formulat întrebarea sau problema respectivă și tu rezolvi problema. Capacitatea ta sau performanța ta este evaluată în funcție de cât de bun ești în a rezolva probleme, subliniez încă o dată: date.

Și acum ajungem la viață. În viață nu există situația în care viața, dimineața, în fața geamului tău vine cu o tablă și spune „problemele pe care le aveți de rezolvat astăzi sunt următoarele: în relația de cuplu aveți de rezolvat următoarea problemă, în relația cu copilul dumneavoastră următoarea problemă, în management și pentru locul de muncă aveți de rezolvat următoarea problemă”. Viața nu vine cu nicio tablă în față, tu trebuie să descoperi problemele. Mai ales tu trebuie să descoperi oportunitățile, pe care dacă le valorifice câștigi. Antreprenorii, de exemplu, nu sunt neapărat bun rezolvitori de probleme, sunt buni descoperitori de oportunități. Ei văd oportunitățile înaintea altora. După aceea îi angajează pe rezolvitorii de probleme să le rezolve problemele.

Practic, trebuie să fim conștienți că atunci când măsurăm rezultate măsurăm o subcategorie de ce înseamnă rezultate relevante. Și atunci școala trebuie să aibă modestia aceasta și să înțeleagă că, chiar atunci când vizează rezultate, vizează doar o categoriile de rezultate care ar putea să nu fie extrem de relevante pentru mulți dintre cei care sunt în școala respectivă și care în viață vor face alte lucruri bazându-se pe alte măsurători și nu pe măsurătorile realizate de școală. Dar încă o dată trebuie să conștientizăm, măsurăm niște rezultate academice, rezultatele la niște probleme formulate explicit. Majoritatea problemelor de viață nu sunt explicite, trebuie să le descoperi, ele sunt dinamice, adică pe măsură ce le rezolvi se schimbă. Trebuie să ții seama de o mulțime de constrângeri ca să rezolvi problema respectivă, ceea ce nu se întâmplă în mediul școlar unde problemele sunt fixe, stabile… Nu vreau să intru în detalii științifice acum, ca să vedem diferențele.

Aș mai sublinia un singur lucru aici: cu siguranță, e o anumită presiune a școlii, asupra școlii de a obține rezultate, pentru că se compară școlile între ele, pentru că vin părinții și își compară copiii care obțin anumite rezultate cu alți copii de la o altă școală, există o presiune pentru așa ceva, de aceea nu poți să ignori factorul „obținerea de rezultate”. Dar dacă este supra-fetișizat, vă spun care este soluția: să învățăm testele care se dau. Și atunci apare termenul de învățare pentru test, obții rezultate bune la testul respectiv, dar copilul respectiv nu a dobândit cunoștințele și competențele necesare în viață, dar a obținut un rezultat. Și în Statele Unite s-a ajuns la chestia asta de mulți ani.

Copiii învață doar răspunsurile la testele respective, obțin rezultatele la teste, dar ei nu dobândesc cunoștințe, ei doar știu rezultatele corecte la teste. Ca să nu mai vorbesc că nu au dobândit nici măcar procesul prin care ei trebuie să dobândească cunoștințele. Efectul este, să ne uităm la sistemul american pentru ceea ce înseamnă supralicitare a rezultatelor, nu e un sistem performant, cu atât de mulți bani băgați în sistemul american, rezultatele lor sunt în jurul mediei sau câteodată sub medie la testele PISA, de exemplu. Prin urmare, o școală trebuie să mențină un echilibru între a obține rezultate și am pune accentul și pe aceste dimensiuni pe care le-am menționat înainte, pentru că altfel nu va exploata potențialitățile, va crea oameni capabili să rezolve teste, dar nu le va exploata potențialitățile și nu le va dezvolta potențialitățile.

Iar o societate nu trăiește prin rezolvitori de teste, ci prin oameni care au potențialități dezvoltate în perioada școlii: ei vor crea, ei vor face o nouă firmă, ei vor face o reformă, ei vor descoperi, ei vor schimba comportamentele, ei fac lumea de mâine, nu rezolvitorii de probleme. Asta nu înseamnă să ignorăm complet acest lucru, dar trebuie să înțelegem foarte clar. Măsurăm în școală rezultatele de tip academic care au relevanța lor și lipsa lor de relevanță în foarte multe domenii. 

Principalul lucru pe care trebuie să-l vizăm în tot procesul de învățământ este să facem niște oameni care să fie adaptați la lumea care îi așteaptă pe ei. E tot mai greu să facem acest lucru pentru că lumea se mișcă tot mai repede. Să ne închipuim școala și viața ca două roți dințate care sunt unele lângă altele și care merg într-un ritm. Înainte ritmul celor două roți era aproape același, adică școala înainta lent, în ritmul ei (pentru că nu pot să schimb curriculumul de pe azi pe mâine, pentru schimbarea curriculumului îți trebuie un ciclu de învățământ), dar și viața se mișca lent, nu era atât de volatilă viața, nu erau atât de volatile schimbarea din tehnologie, schimbările politice etc.

De aceea, școala era mai compatibilă cu viața, pentru că ritmul de evoluție al școlii era aproape de ritmul de evoluție socială (…). Ce s-a întâmplat în ultimele decenii cu revoluția tehnologică, cu revoluția științifică, schimbările sociale, a fost că roata dințată numită viață sau lume se mișcă extrem de repede, școala se mișcă în continuare extrem de lent. Școala se poate mișca mai repede, dar niciodată nu se va putea mișca la fel de repede ca viața. Decalajul va crește, nu vă mai ajunge niciodată la situația în care să avem o apropiere atât de mare cum a fost în alte timpuri între școală și viață. Asta înseamnă că trebuie să cultivăm în elevii capacitatea de a se schimba”.