Ce a făcut Fundația Soros în România? A introdus internetul în școli, primele manuale școlare după comunism, a finanțat burse și a lansat programe de dezbateri. Fosta coordonatoare Alina Tacu explică impactul din educație

„Introducerea internetului în școli s-a făcut printr-un program derulat de centrul de informatică al Fundației Soros”, a declarat Alina Tacu, fost coordonator de programe educaționale în cadrul Fundației pentru o Societate Deschisă, într-o ediție a emisiunii „Educația la zi” de la TVR Iași. Aceasta a descris, într-un interviu amplu, programele de educație desfășurate în România între anii ’90 și 2017, cu impact în licee, universități și comunități defavorizate.

„Am coordonat programe de tineret – liceeni care propuneau proiecte minunate. S-au făcut lucruri minunate: expoziții de pictură, reviste școlare, stații de radio, excursii educative”, a spus Alina Tacu. Un program extins a fost cel de dezbateri, transformat ulterior în ARDOR. „Foarte mulți profesori au devenit interesați. (…) Programul a crescut atât de mult încât s-au organizat concursuri la nivel de liceu, regiune, țară și chiar la nivel european”, a explicat ea.

În ceea ce privește schimbarea metodelor de predare, Fundația a promovat și finanțat manuale alternative și gândirea critică. „S-a observat că era nevoie de fonduri pentru a-i învăța pe oameni ce înseamnă votul, cum funcționează democrația, ce înseamnă să gândești critic. Așa a apărut un program care se numea Critical Thinking, implementat direct în școli”, a explicat Tacu. Ea a amintit și rezistența la aceste schimbări: „Manualele alternative erau, de fapt, exact asta: alternative la manualele comuniste, care încă se foloseau mult timp după ’90.”

Un alt domeniu vizat a fost infrastructura educațională. „Introducerea internetului în școli s-a făcut printr-un program derulat de centrul de informatică al Fundației Soros”, a declarat fosta coordonatoare. Totodată, fundația a sprijinit elevii și studenții fără mijloace materiale, prin programul Travel: „Spuneau colegii mei: aveam bursa, dar eram disperați că nu puteam pleca pentru că nu aveam bani pentru drum. Fundația a acoperit aceste costuri”.

Întrebată ce rol a avut experiența din cadrul fundației în viața sa, Alina Tacu a răspuns: „A fost definitorie. Acolo a început viața mea profesională. Acolo m-am format într-un spirit diferit de cel al societății românești post-comuniste. Am înțeles foarte multe lucruri, am învățat din greșeli, am crescut”.

Redăm principalele declarații din emisiune, integral:

Ovidiu Mihăiuc: Doamnelor și domnilor, bun găsit! Sunt Ovidiu Mihăiuc. La „Educația la zi”, după momente în care am avut dezbateri pe tema programelor pentru liceu, programelor-cadru, astăzi vă propun o temă de actualitate dintr-un punct de vedere mai larg.

Încercăm să explicăm un termen pe care îl auzim tot mai des — acela de „soroșist” — care, în această perioadă, are o conotație peiorativă. Sunt destui oameni care folosesc acest apelativ cu nuanțe negative, dar vrem să înțelegem mai exact ce înseamnă.

Ce a însemnat Fundația Soros pentru o Societate Deschisă în România, atâta timp cât a funcționat? Pentru că a funcționat din anii ’90 până în iulie 2017.

Singurul lucru, sau mai bine zis, primul lucru care trebuie spus de la bun început este că este vorba despre o fundație care poartă numele unei cărți celebre, scrisă de un filozof — Karl Popper. Cartea, tradusă și în limba română, se numește „Societatea deschisă și dușmanii ei”.

Această lucrare tratează organizarea socială și vorbește despre societățile deschise — cele în care domină libertățile cetățenilor, drepturile omului — și despre societățile închise, dușmanii societăților deschise: cele autoritare, dictatoriale.

Iar domnul George Soros, originar din Ungaria, dar investitor stabilit în Statele Unite ale Americii, pasionat de această teorie, a înființat Fundația pentru o Societate Deschisă. Prin intermediul acesteia, a finanțat valorile promovate de conceptul „societate deschisă” în Europa de Est. Așa cum spuneam, provenea din Ungaria, iar în anii ’90 tocmai căzuse comunismul.

Haideți să vedem ce a făcut această fundație în România, astfel încât noi, astăzi, să putem fi mai bine educați și să înțelegem ce înseamnă, de fapt, cuvântul „soroșist”. Folosit peiorativ, acest cuvânt este, de fapt, cât se poate de greșit.

Pentru a înțelege mai bine ce a însemnat această fundație, am invitat la emisiunea „Educația la zi” pe Alina Tacu, care a fost coordonator de programe educaționale în Fundația pentru o Societate Deschisă în anii ’90. Bun venit la emisiunea noastră!

Alina Tacu:
Bine v-am găsit!

Ovidiu Mihăiuc:
Cum e când citiți sau vedeți, astăzi, aceste acuzații cu termenul „soroșist”? La ce vă gândiți?

Alina Tacu:
E un amestec de furie, frustrare și… amuzament, pentru că nu poate fi mai greșit felul în care se gândește despre Soros. Nu știu dacă oamenii chiar cunosc ce este Fundația Soros. Cei mai mulți cunosc doar numele Soros, care a devenit un termen peiorativ, așa cum spuneați, fără să cerceteze sursele și fără să înțeleagă ce este, de fapt: o persoană? O fundație? Un… extraterestru?

Se imaginează că este o fundație prin intermediul căreia s-au făcut lucruri rele. Haideți să vedem ce lucruri s-au făcut, de fapt, prin această fundație. Și repet: în România a funcționat din 1993 până în iulie 2017.

Au fost mai multe etape în această perioadă. George Soros este un foarte cunoscut filantrop. Așa că să transformi un filantrop, care a dorit să sprijine ideea de societate deschisă – după conceptul lui Karl Popper, pe care l-ați menționat mai devreme – într-un bau-bau al societății moderne este o nedreptate. Și nu doar o nedreptate, ci și o abordare tendențioasă.

Lumea crede că el este țapul ispășitor pentru toate relele care se întâmplă. E un mod de gândire: „să scape cine poate” și să dăm vina pe cineva. Dar, în anii ’90, când s-a început eliberarea de comunism, Soros a vrut să investească în țările din Europa Centrală și de Est tocmai pentru a ajuta la instalarea democrației, la această deschidere, la transparență, incluziunea, egalitatea socială, dezvoltarea educației și, în general, a societății.

Prin programe finanțate cu foarte mulți bani. Iar acest lucru, din păcate, nu e înțeles. Un om care a investit atât de mult trezește suspiciuni automat. Ne gândim: „A avut un interes”. Dar chiar dacă a avut, noi nu-l cunoaștem. Noi știm doar ce a făcut concret. Iar lucrurile extraordinare care s-au întâmplat în acei ani au contribuit masiv la dezvoltarea societății românești.

Și nu doar la noi – fundațiile Soros au existat în toată Europa Centrală și de Est. Vorbim despre burse, despre oportunități de călătorie pentru studenți care voiau să studieze în străinătate, despre proiecte pentru tineret, despre programul de dezbateri – despre care o să detaliem puțin mai târziu –, despre programe în justiție, în societate, în sănătate foarte multe.

Deci el a creat, în acea perioadă, o deschidere către Vest și către lumea civilizată.

Ovidiu Mihăiuc:
Până să intrăm în detalii despre ce ne veți povesti, am găsit, de exemplu, în Focșani, în 1999, prezentate programele fundației în domeniul medical. Și erau, printre altele: sprijinirea asistenței medicale primare în comunități defavorizate, sprijinirea asistenței pediatrice, modele noi de practică a serviciilor de sănătate.

Acestea sunt tipuri de programe pe care, în 1999, fundația le finanța – în Vrancea, în Focșani – dar și în multe alte județe.

Alina Tacu:
Exact. Trebuie menționat aici că, dacă luăm în considerare etapele de dezvoltare, în anul 1997 fundația a schimbat perspectiva: multe dintre programe au devenit programe mari și s-au transformat ulterior în „spinoff-uri” – adică au devenit independente. Un spinoff e un program crescut în interiorul fundației, care apoi funcționează separat, cu propria finanțare, dar susținut inițial cu sprijinul și infrastructura oferite de Soros.

Ovidiu Mihăiuc:
Și trebuie să mai adaug ceva foarte important. Coordonatorul programelor din Focșani spunea, într-o declarație, că nu pot solicita fonduri sindicatele, partidele politice, cultele religioase sau fundațiile și asociațiile înființate de acestea. Iar acest lucru merită subliniat, mai ales azi, când invectivele sunt cel mai des în zona politică și se insinuează că fundația ar fi sprijinit politicieni sau cauze ostile României. Nimic mai greșit.

Alina Tacu:
În primul rând, George Soros este un finanțator. Ceea ce s-a făcut prin programele fundației a fost realizat de oamenii care lucrau în acea fundație. Și, cel puțin la început, nu s-a vorbit niciodată despre politică în sensul partinic. Bineînțeles, fiind atât de implicată social și economic, e inevitabil ca activitatea să nu aibă, la un moment dat, și o latură politică. Dar nu o politică de guvern sau de partid. Niciodată Fundația Soros nu a avut vreo legătură directă cu guvernele.

Tot ce se spune despre presupusa influență asupra politicii este speculație. Dacă vorbim despre „politică” în sens larg, vorbim, de fapt, despre cultură politică. Și aici, da – fundația a încercat să o aducă în aceste țări care tocmai ieșeau dintr-o perioadă totalitară.

Trebuie să înțelegem și să facem diferența clară între politică partinică și cultură politică. Și, dacă pornim de la premisa că George Soros este un personaj nociv, atunci ar trebui să respingem toată dezvoltarea intelectuală și socială pe care a susținut-o prin programele lui. De la educație și societate civilă, la burse și proiecte care au format generații întregi.

Ovidiu Mihăiuc:
Haideți să intrăm puțin mai concret. Povestiți-ne cum ați ajuns să lucrați în cadrul fundației și ce ați făcut acolo.

Alina Tacu:
Era anul 1994. Eram încă studentă și am mers la un concurs de angajare. Am avut succes și am început să lucrez part-time. Fundația începuse activitatea în 1993 și avea sediul într-o clădire din zona căminelor studențești de la Universitate, în corpul E, dacă îmi amintesc bine. Era o agitație mare – mulți încercau să înțeleagă ce se întâmplă acolo. Totul era nou și trebuia învățat din mers.

Ulterior ne-am mutat în sediul din Moara de Foc, iar eu am fost desemnată coordonator de programe în educație. Erau mai mulți coordonatori – pe educație, pe burse, pe programe sociale, pe mobilitate. Fiecare program avea un buget alocat, iar fondurile trebuiau gestionate responsabil.

Dacă nu implementai programul și nu justificai cheltuielile, nu îți făceai treaba. Nu era vorba despre a cheltui pur și simplu banii, ci despre a dezvolta programele propuse.

Îmi amintesc că am coordonat programe de tineret – liceeni care propuneau proiecte minunate. Veneau cu dosare, iar noi nu eram factorii decizionali direcți. Fiecare program avea un consiliu, un board, cum îl numeam, format din specialiști. Ne întâlneam periodic, discutam dosarele și selectam ce era eligibil pentru finanțare.

S-au făcut lucruri minunate: expoziții de pictură, reviste școlare, stații de radio, excursii educative… Tinerii erau atât de entuziasmați că aveau ocazia să facă astfel de lucruri! Și cred cu tărie că finanțarea corectă este cheia succesului unui program.

Alina Tacu:
Un alt program care mi-a fost foarte drag și care a avut un succes extraordinar a fost programul de dezbateri. L-am preluat ca pe un dosar.

Ce înseamnă „programul de dezbateri”? Este vorba despre dezbaterile academice. A trebuit să găsesc profesori interesați din școli și să-i instruiesc, pentru că dezbaterile au un format, unul structurat, pe care ar trebui să-l știm cu toții. Ar trebui ca toată lumea să facă dezbateri.

Ovidiu Mihăiuc:
Îl știm… relativ.

Alina Tacu:
Relativ, da. Dar în perioada aceea, scopul era ca fiecare echipă să-și susțină cât mai bine argumentele. Folosesc termenul de „dezbateri” în loc de „debate”, deși da, este programul de „debate”. Programul a prins o amploare foarte mare.

Foarte mulți profesori au devenit interesați, iar noi colaboram strâns cu celelalte filiale. Filialele principale erau în București, Iași, Cluj și Timișoara. Programul a crescut atât de mult încât s-au organizat concursuri la nivel de liceu, regiune, țară, și chiar la nivel european.

Extraordinar de mulți tineri erau implicați în acest program. Mulți dintre ei au ajuns astăzi avocați, diplomați – oameni care chiar au beneficiat de pe urma acelor dezbateri.

Prin acest program, care ulterior a devenit un „spinoff”, nu a mai fost finanțat de fundație după 1997, și s-a transformat în ARDOR – Asociația Română de Dezbateri, Oratorie și Retorică. Ne-am adunat membrii fondatori la București și am continuat de acolo.

Programul funcționează și azi, dar, comparativ cu efervescența pe care o avea în acea perioadă – nu mi-e rușine să spun – era și pentru că aveam foarte mulți bani. Ne permiteam să organizăm manifestări extraordinare.

Acum se aude mai puțin despre ARDOR, deși există în continuare. Și, ca om care a promovat programul și a văzut cât de mult impact are, eu aș încuraja pe oricine să participe la dezbateri. Te învață extraordinar de multe lucruri.

Cel mai important lucru: te învață să accepți două părți ale unui argument, să accepți că și celălalt are un punct de vedere valid – ceea ce noi, în general, nu prea învățăm.

Ovidiu Mihăiuc:
Exact. E o diferență. Acum, când vedem o „dezbatere”, ne gândim la ceva mult mai vag. Dar când vorbim despre debate, vorbim despre un format cu reguli destul de stricte, care, de fapt, nu limitează libertatea de exprimare – așa cum cred mulți azi –, ci o structurează.

Alina Tacu:
Exact. Sunt mai multe tipuri de dezbateri. Dar dezbaterea Karl Popper, pe care noi am promovat-o în programul „debate”, este exact cea cu două echipe și un judges panel – adică un juriu. A fost un demers extraordinar.

Foarte multă lume a fost implicată, inclusiv persoane cunoscute din Iași care au contribuit.

Ovidiu Mihăiuc:
Cât timp ați stat în fundație?

Alina Tacu:
Trei ani.

Ovidiu Mihăiuc:
Și cum ați plecat? De ce?

Alina Tacu:
A fost o restructurare. Programele de educație, cele pe care le coordonam eu, s-au restrâns. S-a făcut un program mare, un mega-proiect, și atunci am ales să merg la un masterat în străinătate, în jurnalism. A fost o altă traiectorie profesională.

Alina Tacu:
Aș vrea totuși să spun că, pe lângă programul de „debate” și cele de tineret, au existat și multe alte programe importante.

Au fost, de exemplu, programe de finanțare pentru studenți doctoranzi, finanțări pentru scriitori, dar și pentru copiii din ciclul primar. Acesta din urmă era cunoscut sub numele Step by Step. Aici vreau să subliniez un lucru cu care sunt pe deplin de acord: trebuie să începem educația devreme. Formarea timpurie a copiilor este esențială ca ei să devină, mai târziu, oameni care se întregesc educațional.

Fundația Soros a investit foarte mult în programul Step by Step. Este un lucru important care s-a întâmplat prin fundație.

Vreau să mai adaug ceva: fundația încă funcționa atunci când au început acuzațiile și utilizarea peiorativă a termenului „soroșist”. Se închisese în 2017, dar chiar și înainte de închidere existau în România voci care foloseau termenul cu sens negativ.

Ovidiu Mihăiuc:
Cine credeți că a avut interesul să discrediteze un astfel de program?

Alina Tacu:
Cred că trebuie să ne gândim la următorul lucru: există oameni care nu cred în valorile unei societăți deschise. Iar o modalitate simplă și eficientă de a le respinge este atacul asupra fundației care a promovat aceste valori prin educație: drepturile omului, dreptul la educație, diversitate, pluralism…

Așadar, dacă țintești exact acolo – la fundația care i-a învățat pe oameni aceste valori – înseamnă că ceea ce promovezi, de fapt, sunt ideologiile societăților închise.

Când nu vorbim despre oameni care au acces la detalii, ci doar despre cei care folosesc clișee, rezultă astfel de etichete greșite.

Ovidiu Mihăiuc:
Cum ați resimțit momentul în care s-a oprit activitatea fundației în România?

Alina Tacu:
A fost o perioadă de tranziție. Nu s-a oprit brusc. Cum spuneam, încă din 1997, s-au creat acele ONG-uri independente, extraordinare, care funcționează și acum foarte bine.

Dar oprirea generală era de așteptat. S-a oprit și finanțarea. Fiecare ONG a început să se descurce singur. Gândiți-vă la o disperare, nu mai exista acea unitate de la început.

George Soros însuși a decis să oprească finanțarea în România și să se orienteze spre alte zone unde era mai mare nevoie. A fost un fel de „înțărcare”, dacă vreți. A spus, simbolic: „V-am ajutat, v-am sprijinit, acum trebuie să vă descurcați singuri”.

A considerat că misiunea a fost îndeplinită, că există deja resurse suficiente pentru ca munca să continue fără el și că se mută unde e mai mare nevoie de el.

Dacă l-am întreba acum pe George Soros dacă s-a încheiat rolul său, probabil că ar spune că nu. Pentru că ecoul muncii lui este clar. Gândiți-vă că majoritatea oamenilor importanți, cu greutate, din cultura noastră, din societatea civilă, au colaborat, într-un fel sau altul, cu Fundația Soros.

Fără să fie „soroșiști”, cum se propagă azi termenul. Au fost factori de decizie pentru finanțări, au fost persoane care au contribuit la dezvoltarea programelor, la incluziune, la deschidere, la democrație. Asta a vrut să facă Soros.

Și, evident, în acele programe au fost cooptați oameni valoroși, pentru că ei erau cei care puteau aduce ceva real, puteau să contribuie, să crească și să dezvolte acele inițiative.

Ovidiu Mihăiuc:
Cât de mari erau echipele care lucrau în cadrul fundației?

Alina Tacu:
Depindea foarte mult de program. De exemplu, în board-ul meu de finanțare pentru tineret erau cinci persoane cunoscute. Un actor foarte drag nouă a făcut parte din acest board de la București.

Dar în cazul mega-proiectelor, erau mai mulți. Nu pot să vă dau un număr exact, dar ideea era ca boardurile să fie cât mai imparțiale.

Îmi amintesc că, pentru finanțarea scriitorilor, a fost o comisie prezidată de Laurențiu Ulici. Am mers la Sinaia, la Cumpătu, și aveam în comisie nume importante din domeniul academic și al scrisului, din toată țara.

S-au dat burse consistente. Să nu uităm și de programul de publicare – s-au publicat cărți extraordinar de multe, care nu s-ar fi putut tipări altfel, dacă nu ar fi fost banii aceia.

Ne gândim, așadar, la o bază solidă academică: de la cărți, la resurse, la programe desfășurate în biblioteci, la echipamente aduse în școli… Nu vă pot descrie ce lucruri extraordinare s-au făcut.

Ovidiu Mihăiuc:
Credeți că România ar fi arătat altfel dacă nu ar fi existat Fundația pentru o Societate Deschisă la începutul anilor ’90?

Alina Tacu:
Cu siguranță, da. Pentru că s-au investit niște bani pe care noi nu i-am fi avut altfel. Și repet, nu a fost doar România. S-au făcut investiții și în Cehia, în Cehoslovacia, în Ucraina, în Bulgaria, în Macedonia…

A fost și o colaborare foarte strânsă cu Moldova. Nu pot să vă spun cum ar fi arătat lumea alternativă fără Soros. Dar pot să spun cu siguranță că ar fi fost mult mai dificil să se realizeze tot ceea ce s-a făcut.

Oamenii nu-și dau seama de importanța acelor lucruri.

Ovidiu Mihăiuc:
Deci, inițial, practic, a fost o investiție mai mare, o alocare de fonduri pentru proiecte care veneau dinspre societate – de la grupuri de tineri, organizații – care propuneau aceste idei, iar boardul decidea dacă le finanțează.

Alina Tacu:
Nu neapărat. Existau, într-adevăr, și proiecte propuse de societate, dar și un set de proiecte propuse de fundație, de la care porneam în fiecare an. Coordonatorii de programe și membrii boardurilor veneau și ei cu idei de proiecte, în funcție de nevoile identificate în societate.

De exemplu, s-a observat că era nevoie de fonduri pentru a-i învăța pe oameni ce înseamnă votul, cum funcționează democrația, ce înseamnă să gândești critic. Așa a apărut un program care se numea Critical Thinking – gândire critică –, implementat direct în școli.

Ca să nu mai spun de alt moment… tragic-comic, am putea zice. Am văzut un comentariu în care cineva spunea că „manualele alternative ale lui Soros ne-au nenorocit”. Cineva a întrebat din public: „Ce sunt manualele alternative?” Iar răspunsul a fost: „Manualele pe care el a vrut să le impună în învățământ, pentru educația hedonistă – copilul să se ducă la școală de plăcere.”

Adică la noi, ideea este că elevul trebuie să sufere la școală, să învețe de frică. Iar manualele alternative erau, de fapt, exact asta: alternative la manualele comuniste, care încă se foloseau mult timp după ’90.

Manualele noi puneau accent pe gândirea critică, pe învățarea prin experiență, pe trecerea de la teorie excesivă la practică – un lucru pentru care și azi ne zbatem și pe care încă nu l-am implementat cum trebuie.

Ovidiu Mihăiuc:
E bine că ne amintiți de unde a venit această soluție. A fost, de fapt, o soluție la o problemă reală. Manualele din anii ’80 încă erau folosite cu deceniile după Revoluție, iar oamenii se întrebau cum să le înlocuiască.

Alina Tacu:
Da, iar acele manuale alternative au întâmpinat o rezistență extraordinară din partea sistemului. Din păcate, ca și azi. Procesul schimbării nu e deloc ușor de acceptat.

Deci, ca să mă întorc la mecanismul fundației: erau programe propuse de fundație, pentru că, firesc, se dorea promovarea unor valori și direcții de dezvoltare a societății. Dar erau acceptate și proiecte venite dinspre societate, tocmai pentru că cei din interiorul comunităților știau mai bine care sunt nevoile.

Era chiar obligația noastră, ca și coordonatori de program, să venim anual cu propuneri noi. Dacă aveam o idee bună, primeam finanțare și o implementam. Așa s-au făcut foarte multe lucruri bune.

Și, cu timpul, programele mari au generat spinoff-uri – adică au apărut alte fundații sau ONG-uri specializate pe anumite teme, care au devenit independente. În acest fel, rolul fundației-mamă a început să scadă în mod natural, pentru că scopul era ca, în timp, societatea să fie suficient de deschisă încât să nu mai aibă nevoie de un ghid constant.

Dar, iată, vedem că și azi e nevoie.

Alina Tacu:
Aceasta este, de fapt, explicația pentru care, la un moment dat, s-a decis închiderea fundației în România. A fost un motiv justificat, în sensul că vine o vreme când trebuie să facem lucrurile singuri.

În plus, în 2017 – dar și acum – există alte modalități de a finanța proiecte: fonduri europene, granturi de diferite tipuri. Nu mai e ca în anii ’90, când nu aveai aproape nicio altă sursă de finanțare.

Ovidiu Mihăiuc:
Ați observat, probabil, că aceste acuzații – termenul „soroșist”, folosit peiorativ – apar adesea la pachet cu atacuri împotriva Bruxelles-ului sau a Uniunii Europene.

Alina Tacu:
Da, gândiți-vă că există interese anti-europene și atunci apare un teren foarte fertil pentru speculații. Se profită de o zonă… conspiraționistă. Se spune că „Soros i-a recrutat pe cei mai buni dintre cei buni în anii ’90, i-a educat și i-a pregătit să fie spioni împotriva democrației.”

Este o deturnare completă a sensului a ceea ce a făcut, de fapt, Fundația Soros.

Ovidiu Mihăiuc:
Îmi spuneați, chiar înainte de emisiune, că ați mai căutat să vedeți ce se scrie online și ați citit comentariile…

Alina Țacu:
Da. Și sentimentul meu este de neajutorare totală. Nimeni nu reușește să-mi dea o definiție clară a cuvântului „soroșist”. Am întrebat în comentarii, am provocat discuții – nimeni nu a știut să-mi explice ce înseamnă.

Doar un răspuns foarte simplist: „e un individ împotriva democrației”.

Este obositor să vezi o asemenea deturnare de sens, mai ales când știi ce a însemnat cu adevărat fundația.

Ovidiu Mihăiuc:
Haideți să mai dăm câteva exemple, mai concrete, din zona educației – pe lângă manualele alternative – proiecte la care ați lucrat sau despre care știți că au avut impact.

Alina Tacu:
Desigur. De exemplu, școlile de limba engleză. Erau foarte căutate. În Iași, dar și în alte orașe. Școala de engleză de la Cluj, de pildă, a pornit tot dintr-un program al fundației, înainte să devină un spinoff.

Un alt lucru foarte important care s-a făcut a fost informatizarea. Introducerea internetului în școli s-a făcut printr-un program derulat de centrul de informatică al Fundației Soros.

Vorbim despre lucruri extrem de concrete, nu doar burse și sprijin pentru valori abstracte, ci investiții clare: internet, limbi străine, infrastructură educațională.

Ovidiu Mihăiuc:
Da, pentru că sunt mulți tineri care aveau burse, dar nu aveau bani de drum.

Alina Tacu:
Exact! Pentru ei exista un program special numit Travel. Fundația plătea transportul. Îmi amintesc din discuțiile cu colegii mei de la universitate: spuneau că aveau bursa, dar erau disperați că nu puteau pleca pentru că nu aveau bani pentru drum. Fundația a acoperit aceste costuri.

Se ofereau și burse pentru a aduce profesori străini în România. Erau incluși în programul meu. Eu mă ocupam de tot – îi aduceam, îi cazam, le aranjam programul.

Și acei profesori predau în școli și în facultăți. Era un vis să ai, în anii ’90, acces la un profesor venit dintr-o țară cu un sistem educațional occidental.

Alina Tacu:
Bursele pentru scriitori au fost extraordinare. Au dat ocazia autorilor să-și publice ceea ce scriau atunci. Foarte mulți scriitori cunoscuți astăzi s-au lansat prin acele programe și au devenit autori de referință în prezent.

Îmi amintesc și de programele Agora, de peer counselling, în care tinerii organizau proiecte pentru alți tineri. Se colaborau, organizau activități. O mulțime de lucruri extraordinare.

Și nici nu mai vorbesc despre câte conferințe s-au finanțat: workshopuri, conferințe de leadership, de public speaking, de team building. Participam și organizam activ evenimente de acest tip.

Din punctul meu de vedere, toate aceste activități sunt indispensabile unei educații complete.

Ovidiu Mihăiuc:
Sunt și azi, doar că acum au devenit mai „normale”. Adică, odată cu intrarea în Uniunea Europeană, oportunitățile de finanțare sunt mai multe, iar lumea nu le mai privește cu același entuziasm de atunci.

Alina Tacu:
Da, exact. Au intrat într-o zonă de normalitate. Dar și acum, ca și atunci, pentru a accesa fonduri, trebuie să ai un proiect bine făcut, o idee clară, un plan bine susținut.

Mulți se plâng acum de birocrație. Și la Fundația Soros exista un sistem birocratic, cu proceduri – evident –, dar nu era atât de stufos. Era accesibil.

Noi doream să dăm banii aceia, dar trebuia să demonstrăm că știm ce facem cu ei. De exemplu, pe programul de „debate”, dacă la finalul anului nu cheltuiam fondurile – în sensul de a le investi conform proiectului –, nu era bine. Însemna că nu ne-am făcut treaba.

Așa că investeam în concursuri, în competiții internaționale. În fiecare an trimiteam tineri în alte țări europene pentru a participa la astfel de evenimente. Se făceau lucruri incredibile.

Și să nu uităm de Universitatea Centrală Europeană – CEU, de la Budapesta – unde am trimis foarte mulți tineri.

Din păcate, mulți dintre acei tineri care au beneficiat de o educație aleasă acolo nu au mai rămas în țară. Pentru că nu au găsit un loc unde să se poată integra sau unde să fie valorizați.

Ovidiu Mihăiuc:
În acea perioadă, faptul că studiai la CEU era un punct forte în CV-ul oricărui intelectual, cercetător.

Alina Tacu:
Da, era un motiv de apreciere, și așa ar trebui să rămână. A fost una dintre primele – dacă nu chiar prima – universitate din această zonă, devastată de regimuri totalitare, care a adunat tineri din toate părțile Europei de Est și i-a educat într-un spirit occidental, de clasă înaltă.

Ovidiu Mihăiuc:
Vorbeam despre faptul că exista această filială la Iași. Cum era la nivel național? Câte filiale avea Fundația?

Alina Tacu:
Erau patru filiale principale: Bucureștiul – care era și cartierul general –, Clujul, Timișoara și Iașul.

Existau și filiale mai mici, în alte orașe, dar nu-mi amintesc exact în care. Aceste patru orașe erau, însă, centrele principale – de acolo porneau toate propunerile, finanțările majore, programele lansate în fiecare an.

Evenimentele mari se organizau din aceste filiale, iar noi lucram foarte aproape unii cu alții. Era o colaborare permanentă către un țel comun.

Ovidiu Mihăiuc:
Deci era o formă de centralizare, dacă ne uităm retrospectiv.

Alina Tacu:
Da, dar o centralizare bună, să-i spunem așa. Pentru că, nefiind atât de multe surse de finanțare și granturi ca acum, privirile erau îndreptate către un singur loc.

Nu era neapărat o centralizare impusă, cât mai degrabă o unitate de viziune. Era o direcție clară, comună. De aceea s-au putut lansa programe atât de mari, din interiorul fundației – și nu din exterior, cum se crede uneori.

Pentru că, până la urmă, Soros a venit cu ideea de societate deschisă, a ținut foarte mult la această idee. Atât de mult, încât a făcut aceste gesturi de filantropie, pe care le cunoaștem, sunt documentate, sunt transparente.

Ovidiu Mihăiuc:
Da, le știm. Sunt publice, nu e vorba de vreo conspirație. Totuși, în spațiul public, apar mereu speculații și se aruncă acuzații…

Alina Tacu:
Da, dar trebuie să ținem cont de faptul că noi, cei care lucram în România, în fundație, am dezvoltat programele, le-am aplicat, le-am implementat. El – George Soros – personal nu intervenea direct.

El doar a dorit să creeze o lume în care incluziunea, egalitatea de șanse, deschiderea, transparența să pătrundă în societăți care aveau nevoie de ele. Iar în anii ’90, noi chiar eram la început de drum.

Ovidiu Mihăiuc:
Îmi imaginez că, pentru mulți, fundația a fost ca o oază. O oază în care și-ar fi dorit să ajungă cât mai mulți. Cum era să fii membru în interiorul fundației? Ce se întâmpla acolo?

Alina Tacu:
Participam la traininguri, la workshopuri. Trebuia să învățăm să devenim membri ai unei societăți europene, pentru că veneam, totuși, din comunism.

Aveam întâlniri permanente la sediile centrale, unde discutam programe, colaboram, veneam cu idei, făceam brainstorming-uri. Tot timpul am avut interacțiune. Și am învățat, cu timpul, să gândim deschis, occidental – și să reflectăm această gândire în tot ceea ce făceam.

Ovidiu Mihăiuc:
Coordonați programe educaționale… Spuneați că exista un board care urmărea și modul în care sunt puse în practică.

Alina Tacu:
Absolut. Se monitoriza tot. Exista un sistem foarte clar de raportare. Mergeam personal, verificam proiectele în teren.

Cumva, eram – fără să ne dăm seama atunci – premergători ai modului în care ulterior s-au acordat finanțările europene.

Ovidiu Mihăiuc:
Adică fundația funcționa după un model de management de proiect care a fost preluat, mai târziu, și de alte structuri oficiale.

Alina Tacu:
Exact. Ce s-a făcut în Fundația Soros seamănă – evident, cu diferențele de rigoare – cu ce se întâmplă astăzi cu fondurile europene.

Trebuia să existe control, justificare. Totul se justifica la contabilitate. Era o perioadă în care mergeam cu chitanțe, plicuri, cu dosare groase, ca să justificăm fiecare cheltuială.

Era un control just al cheltuielilor. Nu se dădeau banii pur și simplu: „Ești bun, ia banii și fă ce vrei.” Nu. Exista un cadru clar, cu indicatori, cu evaluare.

Ovidiu Mihăiuc:
Deci până acum sunt lămurite clar lucrurile legate de modul de organizare: cum punea fundația la punct programele, cum se făcea finanțarea, ce idei și ce direcții urmăreau aceste proiecte.

Ați vorbit despre lucruri foarte concrete: școli de limba engleză, cursuri de debate, internet în școli, programe Agora, programe de sănătate, educație civică, cultură civică…

Toate acestea făceau parte din „buchetul” pe care Fundația pentru o Societate Deschisă îl oferea României – ca și altor țări din Europa de Est.

Ovidiu Mihăiuc:
Da, și azi, din păcate, toată această moștenire este dată deoparte. Iar termenul „soroșist” e folosit ca invectivă. Dar dacă stăm să ne gândim serios: toate lucrurile despre care am vorbit se regăsesc în viața noastră de zi cu zi. Ce le-ați spune celor care nu știu toate aceste lucruri?

Alina Tacu:
Cred că trebuie să începem prin a explica. Așa cum făceam și în cadrul fundației – raising awareness. Să conștientizăm că tot ce a făcut Fundația Soros în România se reflectă astăzi în viața noastră de zi cu zi – în biblioteci, în școli, în organizații culturale și educaționale.

Dacă toate acestea sunt considerate lucruri negative, atunci poate ar trebui ca acei oameni care cred asta să-și reanalizeze felul în care gândesc. Ele există, ele sunt folosite de persoanele care gândesc așa.

Ovidiu Mihăiuc:
S-au pus bazele unor structuri care există și astăzi, dar pe care le luăm de-a gata. Și totul a început cu Fundația pentru o Societate Deschisă.

De aici ar trebui să pornim, ca să înțelegem. Să ne gândim bine ce este așa-numitul „sorosisim” sau „rețeaua Soros”… Ei bine, nu există o „rețea Soros”. E o găselniță. Nu acoperă nicio realitate.

Alina Tacu: Eu încă mă lupt să înțeleg conceptul, sincer.

Ovidiu Mihăiuc: Dar sună bine pentru cei care vor conspirații, spioni, infiltrări…

Alina Tacu:
Eu nu pot decât să râd amar. Pentru că știu ce a fost de fapt Fundația Soros. Iar ceea ce se spune azi e mai degrabă o tragicomedie. Din păcate aceste povești senzaționale prind foarte bine, și, mai ales, nu trebuie să uităm: oamenii caută mereu un țap ispășitor. Să proiectăm, să tragem pe cineva la răspundere.

Ovidiu Mihăiuc:
Cum considerați acum, la final, rolul pe care l-a avut această fundație în viața dumneavoastră, după cei trei ani în care ați lucrat acolo, între 1994 și 1997?

Alina Tacu:
A fost definitorie. Acolo a început viața mea profesională. Acolo m-am format într-un spirit diferit de cel al societății românești post-comuniste.

Am înțeles foarte multe lucruri, am învățat din greșeli, am crescut. A fost un început de drum extraordinar, care mi-a influențat întreaga dezvoltare profesională.

Ovidiu Mihăiuc:
Vă mulțumesc foarte mult că ați fost astăzi alături de noi, la emisiunea „Educația la zi”, și că am avut această discuție – cred eu – mai mult decât necesară.

Pentru că, atunci când trăim vremuri agitate, e bine să ne uităm cu atenție la termenii pe care îi folosim, la acuzațiile pe care le facem, și cât de agresive pot fi acestea.

Pentru că, dacă înțelegem că a fost vorba despre o perioadă în care finanțările pentru educație – educație în sens larg, civică, sanitară, socială – erau greu de obținut, și totuși s-au realizat prin Fundația pentru o Societate Deschisă, atunci putem să privim lucrurile cu mai multă claritate.

Pentru că vorbim despre valori precum multiculturalismul, pluralismul, diversitatea, drepturile omului, libertatea de exprimare – toate acestea s-au promovat prin programe diverse și entuziaste, în toată Europa de Est.

Iar asta nu e puțin lucru. Pentru că și managementul unui proiect educațional – dus până la capăt – este o lecție în sine”.