În fiecare lună pe data de 10, Ștefan Lefter recomandă cartea care ar putea să schimbe perspective, o carte potrivită lunii în care este prezentată prin articol. Cartea de (pe) 10 ianuarie este filosofie prelucrată, o incursiune musai de citit și necrezut de frumoasă.
Căutam acum ceva timp o carte, un titlu, ba chiar o mică enciclopedie de înțelegere a filosofiei, de intrare oarecum. Îmi place să fiu organizat, să am cap-coadă acces la cronologii, să nu îmi scape vreun detaliu, să stăpânesc legături de orice fel bine. “Lumea Sofiei” nu a fost chiar așa, nu a fost enciclopedie pură și nici nu aveam de gând să scriu o recenzie despre o carte tehnică. M-a uimit prin mister și, totuși, răspunsurile pe care chiar le căutam.
Jostein Gaarder (născut în 1952) a studiat istoria ideilor, literatură nordică și teologie la Universitatea din Oslo. După ce a absolvit în 1976, a lucrat ca profesor de gimnaziu, predând filosofia, religia și literatura în Oslo și Bergen. Și-a început cariera literară mai târziu, treptat, fiind coautor la diverse cărți sau publicând diverse scrieri la ziare. În 1990 publică “Kabalmysteriet”, “Misterul cărților de joc” în care personajul principal este Hans Thomas, un băiat care alături de tatăl său își caută mama dispărută cu 8 ani înainte. A rezonat cu personajul chiar creat de el, a simțit că nu îl îndeletnicise cu o bună cunoaștere filosofică și astfel a luat naștere “Lumea Sofiei”, o legătură, o punte comună.
Cum am obișnuit, nu povestesc toată desfășurarea, pentru că voi trebuie să aflați restul.
Sofia Amundsen are 14 ani când începe acțiunea și locuiește în Norvegia. Începând un curs de filosofie prin corespondență, primește zilnic câte o scrisoare care conține câteva întrebări și, mai târziu în aceeași zi, un pachet cu pagini tipărite care descriu ideile filosofului care și-a pus întrebările mai devreme primite. După ceva timp, fata descoperă că numele profesorului care îi trimite lecțiile este Alberto Knox. O scrisoare, apoi altele, legate de Hilde (cea pentru care se creează povestea întreagă sub formă de cadou?!) apasă și intensifică din ce în ce mai mult gândirea și abordarea Sofiei. Așa va trece ea prin toată teoria și practicitatea filosofiei vestice, de la pre-socratici, la Georg W. F. Hegel, Soren Kierkegaard și Jean-Paul Sartre. Trece din Grecia Antică la Creștinism, urmate de “Middle Ages”, Renaștere, Romantism și către secolele moderne – sec. XX.
După lectură ne dăm seama cât de complex și-a construit Jostein Gaarder cartea, cum a folosit personajele pentru a educa alte personaje, cum noi am devenit destinatari (de fapt, eram de la început); dar am devenit abia după ce alte personaje ne-au jucat acest rol. E pur și simplu super faină construcția, doar citește-o și o sesizezi după ce ieși din joc la pagina 446. Sau poate nu vei ști niciodată unde ești, dacă ai ieșit sau nu…?
Păstrându-și stilul, Jostein Gaarder presară și în acest volum mister, iluzii din plin și desface, oarecum, arta gândirii și răzgândirii într-un mod accesibil.
“Lumea Sofiei” este o poveste în ramă și implicit aduce ideea că totul s-ar putea perpetua la infinit. Sofiei îi sunt discutate aspecte legate de filosofie, dar înțelegem că, de fapt, îi sunt adresate lui Hilde. Tot ca cititori realizăm că lecțiile nu sunt pentru Gaarder și conștiința noastră, ci pentru noi, destinate nouă. De asemenea, găsim și multe vise care sunt foarte greu de diferențiat de realitate. Ideea este că visele sunt folosite pentru a sonda eficient simțul realității. Acestea sunt două mari simboluri identificate: cartea și visul.
Cărți care îi seamănă într-o măsură sau alta ar putea fi, pentru voi:
- “O istorie a filosofiei occidentale”, de Bertrand Russel;
- “Ce înseamnă toate acestea? Foarte scurtă introducere în filosofie”, de Thomas Nagel;
- “Gânduri către sine însuși”, de Marcus Aurelius – filosofie stoică, jurnal;
Nu se aseamănă decât foarte puțin, fiindcă este filosofie pură, nu povestită ca în “Lumea Sofiei”, dar toate cărțile filosofilor, implicit, își spun cuvântul. Vezi aici lista lor cronologică: Index de circa 150 filosofi.
Citate:
“Dar când aceste nevoi de bază se împlinesc – va mai fi ceva de care lumea va mai avea nevoie? Filozofii cred așa. Ei cred că oamenii nu pot trăi doar cu pâine. Bineînțeles că toți avem nevoie de mâncare. Și că toți avem nevoie de iubire și grijă. Dar mai e ceva – în afară de acestea – de care toți avem nevoie. Iar acest lucru este să ne dăm seama cine suntem și de ce ne aflăm aici.”
“Un filosof știe că în realitate știe puține. De aceea caută constant în interiorul său. Socrate a fost unul dintre acești oameni rari. Știa că nu știe nimic despre viață și lume. Și acum vine partea importantă: a fost încurcat de faptul că știa atât de puține.”