Cartea de (pe) 10 februarie este un volum de excepție vândut în mai mult de 5 milioane de exemplare, un punct de reper în orele de literatură din peste 30 de țări. “Flori pentru Algernon” este povestea mediocrului Charlie care trece printr-o operație pentru a-și crește, artificial, inteligența. Se ating discuții de factură morală, dar mai ales problematica tratamentului oamenilor cu dizabilități.
Sunt uimit că nu am găsit mai devreme „Flori pentru Algernon”, în special în bibliografia pe care am avut-o de parcurs la un curs despre interacțiunea cu oamenii cu dizabilități. Citind un volum al câștigătorilor Premiului Nebula, am dat de Daniel Keyes care mărturisea cum a ajuns să scrie povestea, ideile pe care le-a avut și cum Charlie însuși a fost inspirat dintr-un băiat cu cerințe educaționale speciale căruia chiar el i-a predat. Și am știut că e o carte pe care am să o citesc.
Daniel Keyes a scris “Flori pentru Algernon” în de-a lungul a 14 ani. În anul 1945, a avut probleme cu părinții săi care îl presau să facă o școală pre-medicală. Educația sa a fost, din păcate, “trasarea unei granițe între el și oamenii pe care i-a iubit” (D. Keyes). Mai mult ca sigur știa că vrea să scrie, nu să fie medic, iar ideea sporirii artificiale a inteligenței a pornit dintr-un gând în metrou. Astfel a croit un fir narativ, dar de repetate ori a avut probleme cu definirea protagonistului. În anul 1957, după ce a terminat masterul în literatură americană și licența în a preda limba engleză, a revenit la liceul său ca profesor, având în acel an două clase de copii cu IQ scăzut. Un băiat care l-a întrebat despre posibilitatea unui transfer într-o clasă mai bună, dacă învață și devine mai deștept, a marcat completarea poveștii. În 1959, cartea a fost publicată prin Fantasy and Science Fiction, revistă cu renume care a promovat de asemenea și “Turnul întunecat” al lui Stephen King.
Charlie Gordon este un new-yorkez cu un coeficient de inteligență 68. Lucrează într-o brutărie ca îngrijitor, este simplu, natural și face oamenii să râdă, dar de multe ori nu își dă seama de bătaia de joc din jurul lui. Singurul lucru pe care îl dorește Charlie deasupra tuturor altora este să fie deștept. Acesta participă regulat la cursurile lui Alice Kinnian, dar tot are dificultăți la citire. Când doi cercetători la Universitatea Beacon, Dr. Strauss și Profesorul Nemur dezvoltă un experiment legat de “operații de inteligență”, Alice îl selectează pe Charlie să le fie primul cobai, referitor chiar la dorința lui puternică. Tehnica a fost deja încercată pe un șoarece numit Algernon și a avut succes. La fel ca la Algernon, inteligența lui Charlie începe să crească: realizează legături fascinante între lucruri, origini, relații, vorbește hindi și încă vreo 9 limbi, dar se și dedică pasiunii pentru calculul variațiilor. Pe măsură ce Charlie se luptă cu puterea crescândă a creierului său, el începe în curând să-și dea seama că a fi „deștept” nu este tot ceea ce spera să fie. Nu la mult timp apoi, începe să-și reamintească fragmente din copilăria sa abuziva și devine conștient de modul în care alții din jurul său îl tratează. Mai mult, se confruntă cu sentimentele pentru Alice cu care nu este pregătit din punct de vedere emoțional. În cele din urmă, pe măsură ce intelectul lui Charlie se apropie de statutul de geniu, el începe să realizeze un adevăr mult mai teribil, adevărul că această creștere a inteligenței este doar temporară, că în cele din urmă atât el, cât și Algernon sunt condamnați să regreseze înapoi de unde au venit.
Ceea ce mi-a plăcut la Keyes în stilul său de scriitor e subiectivitatea pe care i-o atribuie personajului. Pe de o parte, latura lui de autor ingenios care a optat să scrie paginile cărții într-un registru foarte degradat și prost construit. Da, exact replicile și vorbele lui Charlie dinainte să fie școlit, greșite gramatical și pe alocuri deloc logice, dar, de apreciat (personajul) sincere. Totodată, pe parcursul cărții, Charlie reacționează foarte curat la orice i s-ar întâmpla, cu atitudini și emoții care mi s-au părut foarte, foarte reale. Când Charlie are flashback-uri din copilărie, ni se reamintește de la ce stadiu a plecat, conștientizând fiecare experiență pe care a trecut-o până la acel moment – un patos și o simpatie pe atât de simplă, dar uluitoare.
Pe de altă parte, Daniel Keyes răstoarnă atât imaginea “recent-tristului”, dulce și naiv Charlie, cât și o demontează pe aceea care ar susține că o minte de super geniu este o ființă divină și fără îndoială ultra tolerantă.
M-a învățat să fiu mai atent la cum pot să comunic mai bine cu cei din jurul meu, cărora le dăruiesc ce am eu mai bun, să fiu mai bun zilnic, să mă bucur de caracterul meu, să știu să îl temperez, să mă bucur de fiecare așa cum este el, în normalitatea, unicitatea lui. A daily reminder.
Intrarea cărții în lumea cinematografică s-a realizat prin filmul “Charly” (1968), regizat de Ralph Nelson.
Cărți care îi seamănă într-o măsură sau alta ar putea fi, pentru voi:
- “Mințile lui Billy Milligan”, de Daniel Keyes;
- “Splendida cetate a celor o mie de sori”, de Khaled Hosseini;
- “Vin de păpădie”, de Ray Bradbury.
Citate:
“Se prefăcuseră genii. Dar erau doar oameni obișnuiți care lucrau orbește, prefăcându-se că pot aduce lumina în întuneric. De ce minte toată lumea? Nimeni pe care îl știu nu este ceea ce pare a fi el.”
“Cum arătau acești oameni odată și cum arată acum! Și ce prost eram când credeam că profesorii sunt niște uriași intelectuali. Sunt și ei oameni — și se tem că restul lumii va afla că sunt doar oameni.“ – atunci când Charlie își permite să dezbată diverse subiecte cu profesori universitari, iar aceștia se sustrag, acesta a fost gândul lui.