Bilanțul României Educate la 2 ani de la lansare: De la stângăcii la demersuri anti-europene – Analiza cercetătorului Dacian Dolean

Au trecut doi ani de la lansarea proiectului România Educată, un proiect care se dorea să prioritizeze îmbunătățirea învățământului din România. Această inițiativă era foarte binevenită deoarece răspundea unei nevoi stringente din societate. Cu toate acestea, în ultimii doi ani educația românească a fost confruntată cu o serie de insecurități decizionale, eșecuri sau uneori chiar inițiative puternic contrastante cu valorile europene. Mai jos am să subliniez 15 asemenea probleme pe care le-am identificat și despre care am comentat în ultimii doi ani. Apoi am să ofer câteva soluții care ar putea duce la îmbunătățirea învățământului românesc. Precizez că analiza nu se dorește a fi exhaustivă sau sistematică.

1. Tergiversarea nejustificată. Perioada de timp care s-a scurs de la anunțarea proiectului România Educată (15 februarie 2016) până la lansarea lui (14 iulie 2021) a fost nejustificat de lungă, deoarece elaborarea documentului s-a bazat pe consultarea unui număr mare de persoane, în loc să se bazeze pe consultarea unui număr redus de specialiști din mai multe domenii ale educației. Așa cum am precizat aici, atunci când ai o problemă medicală apelezi la un medic specialist, nu la zece vecini, rude și prieteni (care vor avea probabil zece opinii diferite). Consultarea celor zece cunoștințe va dura mai mult decât o vizită la doctor și, posibil, sfaturile lor îți vor putea pune sănătatea în pericol. Din păcate, această abordare a dus la o tergiversare nejustificată a procesului și România a irosit ani valoroși în reformarea învățământului. 
2. În România Educată, științele educației sunt irelevante. Un lucru grav pe care l-am constatat de îndată ce a fost lansat proiectul, a fost subminarea rolului științelor educației și a expertizei în științele educației. De exemplu, cu o săptămână înainte de lansarea proiectului, s- a prezentat un draft al proiectului prin care se arăta că performanțele elevilor din învățământul primar vor fi evaluate printr-o serie de teste anuale (sumative) și se vehicula ideea că salarizarea profesorilor din învățământul primar se va face în funcție de performanțele elevilor la aceste teste. Câteva zile mai târziu am scris o analiză prin care am argumentat că o asemenea măsură riscă să pedepsească pe nedrept profesorii care lucrează cu elevii proveniți din mediile defavorizate, a căror performanță este afectată de mai mulți factori ce nu țin de profesor (ex. educația sau veniturile părinților, ereditate, absenteism). Din fericire, ideea de a plăti profesorii în funcție de performanțele elevilor la testările anuale nu s-a mai regăsit în discursurile ulterioare, iar propunerea de introducere a testărilor anuale sumative a fost eliminată în varianta finală a proiectului România Educată, prezentat câteva zile mai târziu. Însă faptul că un proiect de țară pregătit timp de 5 ani și jumătate a fost modificat cu câteva zile înainte de lansare ne sugerează că proiectul nu a fost scris în urma consultării cu specialiști în științele educației. O altă dovadă în sprijinirea acestei afirmații, așa cum am comentat aici, este faptul că din perspectiva României Educate educația este un fenomen antropologic care identifică relații de cauzalitate prin colectarea de opinii și organizarea lor pe baza diagramei fishbone și folosește strategii abductive, afirmații cu care nici un expert în științele educației nu ar fi de acord (aici mă refer la experții adevărați). În timp ce la nivelul UE știința este esențială, în România ignorăm importanța științelor educației (dar, ironic, avem Facultăți de Științe ale Educației).
3. România Educată nu are autori. Gândind retrospectiv, probabil generațiile viitoare vor presupune că proiectul a fost scris de o versiune beta a lui Chat GPT, pentru că nimeni nu și-l asumă. Adică vrem o țară educată, cu oameni responsabili, dar demonstrăm că nu înțelegem că orice text produs are unul sau mai mulți autori (și/sau consultanți), iar aceștia trebuie identificați pentru ca să-și asume responsabilitatea pentru cele scrise. Aceste detalii par minore, însă în lumea celor care nu plagiază ele sunt chiar esențiale. 
4. Susținerea plagiatorilor. Dacă un document publicat de administrația prezidențială nu are autori, atunci probabil nu ar trebui să ne mirăm că fenomenul plagiatelor e atât de răspândit printre unii politicieni din România. Doar textele se scriu singure, nu-i așa? Din păcate, primii doi ani din era României Educate ne-au învățat că ghilimele sunt opționale și autorii unui text sunt irelevanți. Furtul intelectual, care nu este tolerat și promovat în Uniunea Europeană, devine normalizat în România. 
5. Pilotăm de dragul pilotării. Apare în spațiul public ideea (bună) că înainte de a face schimbări la nivelul întregii țări, acestea trebuie pilotate pe eșantioane mai mici. Excelent! Însă, din păcate, demersurile făcute demonstrează că nu se înțelege ce înseamnă pilotare și utilitatea ei (și despre asta am scris aici, aici și aici). Azi nu avem rezultatele nici unui studiu pilot care să fie gestionat și prezentat de o comisie ministerială sau de o comisie prezidențială (ex. departamentul Educație și Cercetare al administrației prezidențiale, al cărui scop declarativ este de „a derula analize cu privire la arii de interes relevante”) și care să ne zică: „În România Educată, ceva funcționează. Uite, așa se face! Știm, pentru că avem dovezi. Acum, hai să generalizăm la nivel național.” 
6. Supraîncărcarea profesorilor. Dacă vrei să distrugi o categorie profesională, dă-le oamenilor să lucreze până nu mai pot. Sau dă-le să lucreze degeaba, fără o justificare rațională („că așa ni se cere”). Și mai dă-le să îți prezintă rapoarte și situații de pe azi pe mâine. Astfel, ai garanția că faci meseria cât se poate de neatractivă. Faptul că profesorii sunt îngropați uneori de sarcini care nu au legătură cu predarea la clasă nu face meseria atractivă. Asta se întâmplă de mult timp, însă, din punctul meu de vedere, cireașa de pe tort a fost momentul din pandemie când li s-a cerut profesorilor (și nu cadrelor medicale) să administreze testele de salivă (și despre asta am scris aici). 
7. Bâlbele restructurării calendarului școlar. Una dintre cele mai irelevante schimbări din punct de vedere al impactului asupra calității învățământului, dar care a fost prioritizată în era României Educate a fost restructurarea calendarului școlar. Mai precis, ideea renunțării la semestre și trecerea la trimestre a fost lansată în spațiul public cu mult timp în urmă de către d-l Câmpeanu (pe atunci ministru al educației). Despre această idee am comentat cu un an înainte ca deciziile să producă efecte, explicând că aceasta este o falsă problemă. Însă d-l Câmpeanu a insistat pe nevoia ei, afirmând că specialiștii din științele educației din minister vor demonstra că trecerea la trimestre este o soluție mai bună decât structura bazată pe semestre. Atunci am scris că știința nu trebuie folosită pentru a justifica o părere personală (fie chiar și a unui ministru), dacă aceasta nu este formulată pe bază de argumente științifice. Câteva zile mai târziu, se pare că d-l Câmpeanu a înțeles că nu poate demonstra științific faptul că împărțirea anului școlar în trimestre ar fi mai bună decât cea în semestre, dar a ajuns totuși la concluzia că în loc de semestre e mai bine să împărțim anul școlar în 5 module. 

În schimb, dacă ai întreba profesorii de la clasă, aceștia ți-ar spune că în zilele premergătoare și imediat după vacanțele școlare elevii au un randament mai scăzut la ore. Și ți-ar mai spune că rutina are un rol esențial, atât în managementul clasei, cât și în învățarea sustenabilă. 

Dar dacă tot e să lucrăm la structura anului școlar din România, trebuie să avem în vedere că acesta are un număr mai mic de zile de școală comparativ cu țările din UE, iar datele studiilor noastre longitudinale ne arată că, în special pentru copiii din mediile defavorizate, cea mai mare parte a învățării are loc în timpul școlii (iar pe parcursul verii avem un platou în dezvoltare la cei mai mulți indicatori ai alfabetizării și ai dezvoltării competențelor de matematică). Datele ne arată că nu poți avea o Românie Educată organizând un festival al vacanțelor, ci trebuie să îi aduci pe copii la școală.

8. Bâlbele restructurării evaluării. Evaluarea elevilor din România trebuie reformată (un argument în această privință fiind numărul mare de rezultate ale evaluărilor naționale care sunt modificate după contestații). Dar, așa cum am mai scris, nu începi să reformezi evaluarea prin desființarea tezelor fără să le înlocuiești cu alte forme de evaluare intermediară. Apoi, s-a promovat ideea evaluărilor standardizate, însă reprezentanților ministerului nu le-a fost clar rolul lor (ex. nu au știut ce să răspundă jurnaliștilor atunci când au fost întrebați dacă rezultatele evaluărilor standardizate se vor nota în catalog). Așa că am explicat că evaluările sunt de mai multe feluri, în funcție de scopul pe care îl urmăresc, și că evaluările standardizate, așa cum erau ele propuse, nu se notează. De asemenea, am mai scris că ideea evaluării standardizate din toamnă este bună dacă testele vor fi pilotate înainte. Câteva săptămâni mai târziu aflăm că s-a lămurit problema notării testelor standardizate și că testele care urmează să fie aplicate în toamnă vor fi pilotate. Excelent! Mai mult, această inițiativă a fost prezentată ca un exemplu de succes de colaborare a unei instituții publice cu mediul privat. Însă apoi am constatat că pilotarea (care a implicat aproape 150.000 de elevi) a fost un eșec total și nu ne-a informat nimic (și despre asta am comentat aici). Dovada inutilității acestui demers este și faptul că nu am mai auzit nimic de nici o măsură luată în urma acestei pilotări. Efort colosal, efect zero. În plus, în societate am văzut un val de nemulțumire împotriva testelor standardizate, pe de o parte justificat de exemplele negative existente în România, pe de altă parte justificat probabil de lipsa de înțelegere a utilității și a limitelor lor (despre care am scris aici). Toate aceste insecurități decizionale arată (dacă mai era cazul) că nu poți face schimbări de substanță în absența expertizei în domeniul științelor educației. 

9. Adâncirea segregării. Mulți dintre politicienii noștri au discursuri pro-europene pentru că și-au dat seama că UE este o sursă importantă de bani. Însă atitudinile anti-europene ale unora apar la tot pasul. De exemplu, decizia de a da un examen suplimentar la liceu adâncește și mai tare falia existentă între elevi, în funcție de mediul din care provin. Așa cum am mai scris, studiile noastre recente arată că statutul socio-economic are un impact atât de mare asupra elevilor, încât 8 ani de școlarizare nu reușesc să anuleze efectele statutului socio-economic asupra performanțelor elevilor la Evaluarea Națională. În schimb, ce inițiative au loc în era României Educate? Se adâncește și mai mult această falie, readucând societatea românească în perioada în care erau doar două clase sociale: boieri și iobagi. Orice inițiativă care duce la slăbirea clasei de mijloc este o atitudine anti-europeană și trebuie înțeleasă ca atare.     

10. Susținerea narativului anti-profesori. Se pare că profesorii (ca un tot unitar) au devenit în ultimii ani țapii ispășitori care trebuie blamați pentru tot ce merge rău în educația din România. Evident că există unii profesori care abia fac minimul de efort când ajung în fața elevilor. Dar exemple de oameni care nu își fac meseria cu profesionalism se găsesc în orice categorie profesională (inclusiv în instituțiile care conduc țara). Cu toate acestea, cei care se grăbesc să acuze profesorii pentru tot ce nu merge bine în educația din România nu înțeleg mărimea efectului factorilor care influențează dezvoltarea elevilor. De exemplu, în conferințele organizate cu scopul prezentării rapoartelor naționale de literație s-a susținut ideea eronată că nivelul de trai al elevilor nu contează sau că școala nu ar prea avea impact asupra dezvoltării alfabetizării, în ciuda faptului că avem dovezi științifice clare ale căror concluzii sunt diametral opuse, care contrazic aceste afirmații și care arată că tocmai dimpotrivă, statutul socio-economic și absenteismul școlar reprezintă două dintre cele mai mari provocări ale educației din România. Mai grav mi s-a părut că miniștrii educației au susținut aceste rapoarte și au asistat pasiv la aceste prezentări fără să conteste problemele metodologice evidente care au dus la formularea acestor concluzii greșite.

Este adevărat că multe cadre didactice au nevoie de dezvoltare profesională (ca peste tot în lume), dar înainte de a blama un întreg corp profesional, hai să ne uităm întâi la calitatea cursurilor de formare inițială și continuă sau la calitatea manualelor și a materialelor pe care le primesc. Narativul de a dihotomiza profesorii în buni-răi trebuie să înceteze și sper să se înțeleagă cât mai curând că profesorii au nevoi individuale de dezvoltare profesională. Unii trebuie sprijiniți mai mult, alții mai puțin. În toamnă voi arăta cum am făcut noi asta, și ce impact a avut inițiativa noastră asupra elevilor, dar până atunci e important să înțelegem că promovarea narativului anti-profesori nu rezolvă problemele din învățământ, ci dimpotrivă, întorc cuțitul în rana educației românești. Nu poți să blamezi profesorii până le tai entuziasmul, și apoi să te plângi că sunt apatici.

11. Subestimarea problemei analfabetismului funcțional. Deși în proiectul România Educată se precizează explicit că se dorește reducerea analfabetismului funcțional cu 50% până în 2030 (obiectiv stabilit fără nici o bază științifică), acest lucru nu se va întâmpla din cauza subestimării acestui fenomen. Exact așa cum s-a subestimat problema și în 2015 când guvernul Ponta și-a stabilit ca obiectiv reducerea analfabetismului funcțional de la 37% la 15% până în 2020. Azi știm cu toții unde s-a ajuns. 

Alfabetizarea funcțională este o problemă foarte complexă (există chiar un domeniu științific aparte – the science of reading – care se ocupă de studierea acestui fenomen) și e nevoie de expertiză în acest domeniu pentru a aborda problema cu profesionalism și eficiență. Cercetările noastre au arătat câteva fațete ale acestui fenomen extraordinar de complex, însă nici un decident nu a părut că înțelege nivelul nostru de expertiză (deși suntem singurul grup de cercetare avansată din România care publică studii relevante la nivel internațional pe această temă) și, așa cum am mai scris, nimeni nu ne-a întrebat „Cu ce vă putem ajuta ca să ne ajutați să îmbunătățim alfabetizarea funcțională a elevilor din România?”.

În schimb, în era României Educate se finanțează și promovează rezultate conform cărora analfabetismul funcțional al elevilor din România este mai scăzut în nord-estul țării și mai crescut în zona de vest a țării, rezultate care nu se reflectă în performanțele copiilor la Evaluarea Națională și la Bacalaureat (ca să ne ofere un motiv să avem încredere în ele și să facem politici educaționale eficiente în urma lor). În era României Educate vedem că se cheltuie inutil resurse (timp și bani) și multă lume crede chiar tot ce li se prezintă, nediscriminativ, fără un minim de gândire critică și alfabetizare științifică, dar expertiza recunoscută la nivel internațional este irelevantă.

În era României Educate nu este conceptualizată și prezentată o strategie pe termen mediu și lung de reducere a analfabetismului funcțional, nu este identificată o comisie care să își asume responsabilitatea atingerii obiectivelor și nu sunt nominalizați experți ale căror rezultate să ne convingă că sunt profesioniști pe acest domeniu și că țara e pe mâini bune.  

12. Tentativele de desființare a structurilor care funcționează bine. În ultimii doi ani am observat nu doar încercări eșuate de a face schimbări pozitive, însă, ce e mai grav, au existat tentative de desființare a structurilor care funcționează bine. De exemplu, un proiect de modificare a planurilor-cadru încerca să elimine logica și psihologia din categoria disciplinelor socio-umane, fără nici un argument bazat pe studii științifice sau o inițiativă a ARCE propunea desființarea liceelor pedagogice, ultimele bastioane ale pregătirii de calitate a cadrelor didactice (despre care am scris aici). Din fericire, reacția publicului a fost suficient de convingătoare pentru ca aceste idei să nu mai fie puse în practică, însă ne întrebăm: Ce s-ar fi întâmplat dacă lumea ar fi asistat pasiv la aceste propuneri? Dacă nu ar fi existat presa? De ce deciziile în educație sunt caracterizate prin comportamente reactive (și nu proactive)?

13. Acționăm reactiv, nu proactiv. Exemplele de mai sus nu sunt sigurele care demonstrează comportamentul reactiv cu care suntem obișnuiți, dar pe care îl vedem și în era României Educate. De exemplu, incidentele din primăvara aceasta au scos în evidență problema gestionării comportamentului elevilor și (surpriză!) nevoia de reglementare a modului în care școlile să răspundă în asemenea situații. La câteva zile după apariția incidentelor, am explicat cum se pot aplica gradual consecințe în cazul comportamentelor inadecvate, că e normală posibilitatea suspendării sau exmatriculării temporare a elevilor în cazuri de indisciplină extremă sau în ce condiții pot folosi elevii telefonul la ore și ce consecințe pot exista atunci când nu se respectă regulile. Imediat după ce am scris analizele, am observat o serie de amendamente la legile educației care reglementau aplicarea graduală a consecințelor, introduceau posibilitatea exmatriculării temporare a elevilor și reglementau modalitățile prin care elevii pot folosi telefoanele la ore. Având în vedere că aceste reglementări și amendamente păreau ca și cum ar fi fost scrise cu copy-paste din analizele pe care le-am făcut, nu am putut să nu mă întreb oare de ce nu au existat specialiști în modificări comportamentale de la nivelul ministerului care să fi ieșit public, imediat după incident, cu un plan închegat, care să arate că ar fi avut soluții la probleme și nu să pară că soluțiile au fost „inspirate” din presă? Sau cum ar fi arătat legile educației dacă nu ar fi fost mediatizate aceste incidente? Și de ce nu am văzut aceste amendamente înainte ca incidentele să fie raportate? 

14. Subfinanțarea cercetării. Strategia de dezvoltare a României trebuie să se bazeze pe inovare, pentru că nu mai avem avantajul mâinii de lucru ieftine (pe care l-am avut acum 10-20 de ani). Dar cum poți să inovezi când fondurile alocate cercetării au în continuare cel mai mic procent din PIB la nivelul UE? Și cum poți să te aștepți ca universitățile românești să devină competitive la nivel internațional dacă subfinanțezi cercetarea? Inovarea nu înseamnă copy-paste, ci multă, multă muncă, educație, rigurozitate științifică și fonduri alocate cercetării.  

15. Subfinanțarea educației. Greva recentă din învățământ nu a fost doar despre salariile profesorilor. A fost și despre salariile lor, raportate la volumul de muncă. Dar a fost în special despre demnitatea profesorilor și despre subfinanțarea cronică a învățământului. Este foarte greu să lucrezi diferențiat când ai 20-30 de elevi în clasă și e foarte greu să integrezi copii cu CES, dacă profesorii de la clasă nu au sprijin substanțial. De aceea ai nevoie de profesori de sprijin, care să lucreze cu anumiți elevi zilnic (nu o dată pe săptămână), de consilieri școlari în fiecare școală care să ofere sprijin emoțional atunci când e cazul sau de logopezi care să prevină efectele negative ale dezvoltării inadecvate a limbajului (care poate afecta toată traiectoria școlară a elevului). Profesorul de la clasă nu e om-orchestră, ci un profesionist care trebuie să lucreze în echipă, iar finanțarea mai bună a educației este absolut necesară pentru a forma echipe care să lucreze eficient împreună. 

Ce e de făcut? E foarte mult de lucru, dar dacă ar fi să fac o listă (nici pe departe exhaustivă) pentru cei care au putere de decizie, aceasta ar arăta așa: 

• Alocați educației și cercetării măcar procentul din PIB echivalent cu media țărilor din UE, dacă vreți să arătați că România aderă la valorile europene și face parte din UE. Sau cum spune vechiul proverb, „Când ești la Roma, poartă-te ca romanii”.
• Cu banii alocați în plus la bugetul educației, oferiți profesorilor salariile pe care le merită (în timp ce legiferați mecanisme prin care să-i responsabilizați pe cei care nu își fac treaba în mod corespunzător). Sprijiniți profesorii de la clasă, angajând profesori de sprijin, consilieri, asistenți etc. Dați prime substanțiale profesorilor calificați care merg să lucreze în mediul rural. Alocați fonduri suplimentare pentru a plăti profesorii din mediile dezavantajate să facă activități after-school. Generalizați programe de genul „masa caldă” în toate zonele defavorizate, să preveniți abandonul școlar.
• Susțineți integritatea academică. Nu mai albiți plagiatorii. Un politician nu trebuie să aibă doctorat, dar trebuie să aibă integritate. Și să-și asume responsabilitatea greșelilor făcute. Înțelegeți că obiectivul unui doctorat este să avanseze cunoașterea și acest lucru să fie dovedit în arena internațională. Dovediți că România Educată are un suflu nou și nu e tot ancorată în practici de genul profesor–doctor-inginer Elena Ceaușescu. Înțelegeți că nu putem fi specialiști în de toate și că e nevoie de multă muncă și expertiză să fii specialist pe felia ta, recunoscut la nivel internațional. Faceți diferența între specialiști și pseudo-specialiști.
• Aliniați-vă declarațiile cu comportamentele. Dacă spuneți că educația e importantă, atunci arătați-o prin fapte (nu alocând sume derizorii bugetului dedicat educației). Dacă spuneți că susțineți cercetarea, atunci susțineți-o prin fapte, nu doar prin declarații. Nivelul încrederii românilor în autorități s-a erodat „pas cu pas” din cauza lipsei de transparență, responsabilitate și onestitate a felului cu care sunt tratați, iar acest indicator apropie România mai degrabă de Rusia, decât de UE.
• Pilotați programe educaționale care prezintă eficiența lor pe bază de date științifice. Faceți publice metodologia folosită, fondurile alocate și rezultatele și asumați-vă cu responsabilitate demersurile făcute. Apoi, dacă rezultatele susțin demersurile, generalizați-le la nivelul întregii țări.
• Faceți ca structura anului școlar să răspundă nevoilor elevilor, nu intereselor celor care v-au presat să fragmentați anul școlar. Creșteți numărul de zile de școlarizare, dar oferiți profesorilor vacanța de vară binemeritată și nu le mai cereți să vină la școală în vacanță doar să semneze condica. Nu avem cum să reducem analfabetismul funcțional când ținem departe de școală în special elevii care provin din medii defavorizate. Și arătați că înțelegeți faptul că fragmentarea excesivă a anului școlar are efect negativ asupra ritmului și eficienței învățării tuturor elevilor din România. 
• Formați specialiști în științele educației, pentru că România are o lipsă cruntă de așa ceva. Condiționați păstrarea titularizării cadrelor didactice din mediul universitar responsabile cu formarea profesorilor de măsura în care știu să facă și să înțeleagă cercetarea avansată (așa cum se întâmplă la multe universități de top din străinătate). E adevărat că peste 90% dintre aceștia își vor pierde titulatura (nu și job-urile) dacă se va implementa o asemenea măsură, dar asta îi va motiva să se formeze profesional. De asemenea, formați specialiști în științele educației la minister. Dacă acești specialiști nu pot să facă cercetare avansată în științele educației, e important măcar să înțeleagă studiile relevante și să poată face politici publice pe baza lor. Să își pună numele pe documente și să citeze studiile pe care s-au bazat deciziile lor în rapoartele pe care le prezintă publicului larg. Rezultatele cercetărilor avansate în științele educației sunt dificil de interpretat – e nevoie permanentă de formare profesională – de aceea e crucial ca oamenii implicați în politicile educaționale din România să aibă o bună pregătire științifică. 
• Formați mai multe comisii / grupuri de lucru ministeriale care să se ocupe de fiecare problemă identificată în parte. Cereți-le să își stabilească obiective tangibile și să facă raportări anuale care arată efectul inițiativelor. Responsabilizați aceste grupuri de lucru, nominalizați public echipele și cereți-le să își prezinte transparent, public activitatea și progresele făcute. 

__________

Despre autor

Dacian Dolean este psiholog educațional, specializat în dezvoltarea limbajului și a alfabetizării timpurii. Are o experiență de peste 20 de ani ca profesor de învățământ primar, gimnazial, liceal și universitar în România și în SUA. Activitatea sa din ultimii ani s-a axat pe cercetare în domeniul alfabetizării. În prezent, este afiliat Universității Babeș-Bolyai ca director a două proiecte de cercetare care urmăresc dezvoltarea alfabetizării copiilor din România, finanțate de EEA Grants și Guvernul României. De asemenea, este membru în comitetul editorial al publicației Journal of Literacy Research și membru în board-ul consultativ a două organizații profesionale din SUA a căror activitate principală vizează dezvoltarea alfabetizării copiilor din mediile defavorizate.