La sfârșitul anului trecut o știre semnala întâlnirea ministrului educației, prof univ dr ing Ecaterina Andronescu și a reprezentanților Alianței Naționale a Organizațiilor Studențești din România (ANOSR). Cu această ocazie am aflat că ANOSR a elaborat un document care cuprinde “prioritățile studenților referitoare la cele mai importante aspecte ale sistemului educațional, dar și propunerile pentru Legea bugetului de stat pentru anul 2019”. Din documentul respectiv aflăm că studenții (sau reprezentanții lor) sunt preocupați de alocarea de fonduri pentru creșterea salariilor cadrelor didactice, mărirea alocațiilor pentru subvenționarea căminelor și cantinelor (589.413.127 lei), creșterea fondului de burse (676.992.492,6 lei), creșterea fondului pentru transport (44.650.744,29 lei), creșterea fondului pentru subvenționarea taberelor studențești (10.500.000 lei), creșterea fondului de investiții (2.553.014.892 lei) etc.
În cei 30 de ani de carieră universitară am învățat că revendicările asociațiilor studenților sunt concentrate preponderent asupra aspectelor materiale ale vieții universitare și nu cred că a existat vreun moment în care aceste organizații să solicite o analiză a programelor de studii pentru a fi corelate mai bine cu evoluțiile de pe piața muncii sau o evaluare a modernității și/sau eficienței metodelor pedagogice din mediul universitar etc.
Știm, de asemenea, că nicio guvernare nu a alocat 6% din PIB pentru educație, dar nu trebuie să uităm că cele peste 50 de universități de stat din România reprezintă o cifră enormă raportată la populația (școlară) existentă: în 2017 și în 2018 numărul de locuri oferite candidaților pentru admiterea la facultate a fost dublu față de numărul de tineri care se aflau în clasa a XII-a în licee (din care doar 2/3 trec de examenul de bacalaureat).
Conform Legii Educației Naționale (2011), studenţii beneficiază de asistenţă medicală şi psihologică gratuită, de tarif redus cu minimum 50% pe mijloacele de transport local în comun, de gratuitate pe transportul intern auto, feroviar şi naval, de tarife reduse cu 75% pentru accesul la muzee, concerte, spectacole de teatru, operă, film, la alte manifestări culturale şi sportive organizate de instituţii publice (art 205), de cazare și cantină subvenționate și de burse sociale, sau de merit.
Departe de mine gândul de a condamna acest amplu angrenaj care facilitează participarea la studii universitare; dar nu pot să nu mă întreb dacă în celelalte țări ale Uniunii Europene subvențiile sunt la fel de variate și generoase; și, pentru a întregi peisajul, reamintesc că o știre recentă arăta ca în SUA al doilea mare pachet de îndatorare la bănci este reprezentat de împrumuturile pentru înscrierea și finalizarea studiilor universitare.
Ar fi deci necesară o discuție mai amplă despre diversele filosofii și politici de sprijinire (prin subvenție sau prin împrumut) a studenților, anvergura lor financiară, efectele asupra vietii universitare și asupra încadrarii pe piața muncii etc. Dar nu despre aceste chestiuni aș vrea să vorbesc astăzi …
În comunicatul ANOSR este un pasaj frapant, în care se solicită asigurarea ”participării studenților în procesul de alegere a rectorilor într-o proporție de minimum 25% din totalul votanților”.
Să recapitulăm prevederile legale pentru a înțelege mai bine sensul acestei revendicări. Dreptul studenților de a participa la luarea tuturor deciziilor din universități este garantat de lege. De asemenea LEN/2011 (ca și legile educației anterioare ei) prevede că în organismele majore de conducere (Senatul universității și Consiliile facultăților) studenții trebuie să reprezinte minim 25% din totalul membrilor.
În ceea ce privește alegerea rectorilor (proces care va începe în toamna lui 2019) aceeași lege prevede (art 209) două modalități:
- ”a) pe baza unui concurs public, în baza unei metodologii aprobate de Senatul universitar; sau,
- b) prin votul universal, direct şi secret al tuturor cadrelor didactice şi de cercetare titulare din cadrul universităţii şi al reprezentanţilor studenţilor din Senatul universitar şi din Consiliile facultăţilor”.
Cu cel puțin 6 luni înainte de alegeri va avea loc un referendum referitor la modalitatea de desemnare a rectorului, în care, prin ”votul universal, direct şi secret al tuturor cadrelor didactice şi de cercetare titulare din cadrul universităţii şi al reprezentanţilor studenţilor din Senatul universitar şi din Consiliile facultăţilor” este aleasă procedura respectivă.
Din câte știu, concursul public nu a fost foarte agreat de universități, deoarece el implică apariția unor actori din afara mediului universitar în procesul electoral. Astfel, LEN/2011 prevede (art 210) crearea unei ”comisii de selecţie şi de recrutare a rectorului formată, în proporţie de 50%, din membri ai universităţii şi, în proporţie de 50%, din personalităţi ştiinţifice şi academice din afara universităţii, din ţară şi din străinătate, care conține cel puţin un reprezentant al studenţilor sau un absolvent al universităţii desemnaţi de către studenţii din Senatul universitar”. Candidații sunt audiați în cadrul Senatului, care avizează cel puțin doi ”finaliștii”, iar decizia definitivă se află în mânile acestei comisii în care 50% sunt persoane dinafara universității.
Cea de-a doua formulă se bazează un mecanism electoral familiar, analog cu acela al alegerii președintelui țării: candidații își prezintă platforma electorală și apoi votul ”universal, direct și secret” decide câștigătorul. Numai că el nu prea este ”universal”, pentru că textul legii spune că la vot participă ”cadrelor didactice şi de cercetare titulare din cadrul universităţii şi al reprezentanţilor studenţilor din Senatul universitar şi din Consiliile facultăţilor”. Deci toate cadrele didactice titulare și … câțiva studenți.
Să facem un calcul pornind de la o situație ipotetică: o universitate are 20.000 de studenți, circa 1.500 de cadre didactice și un senat format din 100 de cadre didactice și 25 de studenți. Să presupunem că această universitate are 20 de facultăți, că fiecare consiliu al acestor facultăți are 20 de cadre didactice și 5 studenți; deci se mai adaugă 20 x 5 = 100 studenți din consilii. Astfel la alegeri decid 1.500 de cadre didactice si 125 de studenți – adică mai puțin de 10%, deși studenții sunt 15 ori mai numeroși decât cadrele didactice. Deci, punctul de vedere expus de ANOSR este, artimetic, valid. Dar din punct de vedere al principiilor democratice și al organizării concrete a alegerilor?
A atribui un procent minim obligatoriu unei categorii electorale înseamnă a discimina alte categorii. Cum ar fi să decidem că alegerea președintelui țării nu este validă dacă nu au votat cel puțin 25% din tinerii fără studii universitare? Sau 25% din femeile cu studii universitare din mediul rural? Sau 25% din reprezentanții unei minorități etnice sau religioase? Am reface alegerile (adică am avea 1,2,3,4 etc tururi de scrutin suplimentare) până se atinge pragul minim de votanți dintr-o categorie socială anume? În plus, comunitatea academică nu este formată numai din cadre didactice si studenți – aici lucrează și cadrele didactice auxiliare, participanți importanți în gestiunea problemelor universității (de altfel subordonați rectorului și direct interesați în alegerea acestuia). De ce să le excludem din procesul electoral? Nu fabricăm o discriminare nefirească și dureroasă?
În plan practic: dacă universitatea ipotetică de mai sus are 20.000 de studenți, înseamnă că alegerile nu vor fi validate până nu se prezintă la vot 5.000 de studenți; în raport cu aceștia cele 1.500 de cadre didactice reprezintă cam 30% (în condițiile unei participări de 100% la vot). Deci aplicarea revendicării ANOSR va face ca rectorul să fie ales de studenți: dar dintre aceștia o parte sunt în anul terminal, deci proiectul managerial al rectorul ar putea avea efect doar în ultimul lor semestru de studiu, iar cei din anul I, după abia 1-2 luni de facultate, votează fără a fi foarte familiarizați cu problemele managementului universitar.
Nu avem cifre oficiale (deși ar fi interesant daca MEN ar pune la dispoziție statisticile alegerilor din 2015/16), dar din câte se discută în mediile academice, participarea studenților la vot nu este spectaculoasă, din contra, este modestă; ar fi minunat ca 25% dintre ei să se mobilizeze și să vină la vot … dar dacă nu vin 25%, câte tururi de scrutin trebuie organizate până se atinge procentul dorit???
Deci, dincolo de doleanțe și promisiuni, ne confruntăm cu o problemă spinoasă. Poate că ar fi mai simplu să se dea expresiei ”vot universal” sensul său real și la vot să participe în mod egal toți membrii comunității academice, fără bariere și fără cote (chiar dacă de discriminare pozitivă). Dar va putea fi concepută, dezbătută, votată în Parlament și semnată de președintele României o NOUĂ lege a educației până la 1 octombrie 2019?
Prof univ dr Mihai Coman
Profesor emerit