Se vorbește din ce în ce mai mult despre rolul traumelor într-o multitudine de probleme psihice. Dacă cineva este deprimat sau anxios, explicația ajunge, mai devreme sau mai târziu, la istoricul de traume. Dacă are probleme cu consumul de substanțe sau o personalitate mai temătoare sau mai rigidă, se dă vina de multe ori tot pe traume. În viața de zi cu zi, invocăm traumele ca să explicăm orice, de la eșecuri la serviciu la probleme în relațiile romantice. Este corect să atribuim toate aceste probleme istoricului de traume?
Răspunsul este și da, și nu. Expunerea la traume – și, prin acestea, se înțeleg evenimente în care viața noastră sau a cuiva apropiat a fost în pericol, sau sănătatea și siguranța au fost amenințate serios, ca în cazul accidentelor rutiere, incidentelor cu violență, bolilor grave, inclusiv când am fost martori la astfel de evenimente – a fost asociată cu un risc mai mare de debut și cu o severitate mai mare a simptomelor pentru, practic, toate bolile psihice comune, de la tulburarea de stres posttraumatic și depresie majoră la adicții și tulburări de personalitate. În treacăt, vreau să accentuez că trauma se referă la evenimentul stresant major, nu la reacția emoțională la acesta. În psihologie și psihiatrie, se vorbește de expunerea la evenimente traumatice ca despre un factor de risc transdiagnostic, adică asociat cu mai multe boli psihice. În plus, numeroase studii susțin că expunerea la traume este un factor de risc și în multe boli somatice, de la cele cardiovasculare la cele respiratorii și autoimune. Dar factor de risc nu înseamnă cauză a acestor boli. Care e diferența și de ce e importantă?
Diferența este simplă: dacă un factor este cauză, va avea de fiecare dată un efect similar. Dacă am spune – și, de fapt, asta facem când dăm vina pe traume pentru diferite probleme psihice – că traumele cauzează depresia, ar însemna că datele științifice arată că toată lumea care a fost expusă la o traumă va avea diagnostic de depresie. Or nu e nici pe departe așa: dacă facem un raport între indivizii cu depresie majoră dintr-un grup expus la evenimente traumatice și dintr-unul neexpus la astfel de evenimente, raportul va fi undeva între peste 1 și aproape 3. Aceasta înseamnă că depresia majoră este mai frecventă (dacă luăm raportul cel mai mare, cu până la de trei ori mai frecventă) în rândul celor expuși la traume, cu, să zicem, trei din zece indivizi cu depresie la cei expuși față de unu din zece indivizi în rândul celor neexpuși la traume. La fel e și în cazul altor tulburări mintale, inclusiv tulburarea de stres posttraumatic, în care expunerea la un eveniment traumatic este o condiție – necesară, dar nu suficientă – de diagnostic. Dar risc mai mare nu înseamnă nici pe departe că toți indivizii expuși vor face o tulburare mintală. Cu alte cuvinte, traumele sunt un factor de risc pentru multiple boli mintale, nu o cauză a acestora.
În cazul depresiei majore (dar situația e similară și la alte boli psihice), sunt și alți factori de risc comparabili: sexul feminin, nivelul de educație mai scăzut, lipsa unui loc de muncă, instabilitatea emoțională (neuroticismul) ca dimensiune de personalitate. Factori de risc sunt și anumite variante de gene, acestea fiind interpretate ca predispoziții înnăscute de a răspunde mai mult sau mai puțin la mediu. Majoritatea bolilor psihice implică interacțiuni între multipli factori de risc din mediu, cum sunt traumele, și multiple variații genetice, în care factorii de mediu contribuie la declanșarea unor boli mintale mai ales la cei care au predispoziția de a răspunde mai tare la aceștia. Acest gen de teorie se numește diateză-stres sau stres-vulnerabilitate. Ideea este că nici depresia majoră, nici alte tulburări mintale, inclusiv cele care implică factorii genetici în mai mare măsură (de ex., tulburarea bipolară, autismul, ADHD), nu pot fi explicate exclusiv de factori de mediu sau de factori genetici, ci doar de interacțiuni între aceștia. De asemenea, mai întotdeauna sunt multipli factori la baza unei boli psihice, și fiecare dintre aceștia sunt factori de risc, nu cauzali.
Când explicăm o boală psihică prin expunerea la traumă, facem, deci, o greșeală fundamentală: trauma nu este o cauză, care ar avea ca efect invariabil boala psihică, ci este un factor de risc care, doar în interacțiune cu mulți alții, va putea declanșa o problemă psihică. Așa se explică faptul că doar o parte din indivizii cu istoric de traumă vor avea probleme psihice pe parcursul vieții. Traumele sunt, din păcate, experiențe frecvente în populație. La nivel global, peste 70% din indivizii din populația generală au cel puțin o traumă în istoria personală. Cu toate acestea, cei mai mulți din indivizii cu traume (circa 70-80%, conform studiilor pe eșantioane reprezentative) nu vor avea o problemă psihică niciodată. Studiile vorbesc de reziliență emoțională la traume, iar această reziliență e norma, prezentă la majoritatea celor expuși la traumă, nu excepția.
De ce este important să înțelegem distincția dintre cauză și factor de risc? Pentru că, altfel, riscăm să reducem sănătatea mintală la un factor de risc izolat, cum sunt traumele. Cred că, din păcate, această greșeală se face tot mai mult în ultima vreme, în contexte publice în care chiar și profesioniști din sănătatea mintală nu au grijă să își nuanțeze afirmațiile. S-a ajuns la un adevărat curent în rândul comunității psihologilor din România de a discuta despre traume ca factor cauzal în aproape orice problemă de natură psihică. Traumele sunt căutate în trecutul oamenilor și se cultivă ideea că acestea ar fi un fel de bombă cu ceas, care va avea costuri grave, mai devreme sau mai târziu. Se încurajează „conștientizarea” traumelor, adică reamintirea amănunțită și evaluarea consecințelor negative pe care le-ar fi avut aceste traume. Se face asta chiar și cu oameni sănătoși. Oameni care au venit, poate, din curiozitate la o prelegere despre sănătatea mintală și care pleacă îngrijorați că poartă un stigmat, traumele din trecut, care i-ar condamna la probleme psihice. Curentul de gândire care mă îngrijorează vorbește și de „vindecarea” traumelor. Cred că acest curent, pe lângă că este greșit, este și periculos.
Cultivarea exagerată a preocupării pentru consecințele negative ale traumelor este foarte periculoasă, mai ales în două cazuri: atunci când li se spune unor oameni sănătoși și funcționali că istoricul lor de traumă i-a marcat pentru boală psihică (nefăcându-se distincția între factor de risc și cauză, și nepunându-se un factor de risc luat separat în contextul interacțiunilor multiple și complexe care contribuie la o boală), și atunci când astfel de oameni sunt încurajați să analizeze consecințele negative pe care aceste traume le-ar fi avut, și de care n-ar fi fost „conștienți” până atunci. Ceea ce se întâmplă este că omul care a venit fără să creadă că are o problemă pleacă îngrijorat. Se va gândi mai mult la trauma sa și la cum l-a afectat sau l-ar putea afecta. Aceasta se cheamă ruminație, adică procesul prin care ne gândim fără încetare la un eveniment stresant și la consecințele sale negative. Studiile arată că, dintre cei expuși la o traumă, cei care ruminează mai mult au riscul cel mai mare de depresie majoră. Cu alte cuvinte, pleci de la „specialistul” care ți-a băgat în cap idei greșite despre traumă cu un nivel crescut de ruminație și cu un risc mai mare de a avea probleme psihice. Punerea sub reflector a experienței traumatice la un om sănătos poate sensibiliza terenul pentru o boală psihică, subminând reziliența acelui om.
Cum rămâne cu promisiunile de „vindecare” a traumei? În primul rând, dacă omul nu a avut un diagnostic, nici nu există ceva de vindecat. O spun încă o dată: trauma nu este un diagnostic. În al doilea rând, de obicei, „vindecarea” implică retrăirea emoțiilor negative produse de traumă. Cum am argumentat mai sus, acest proces poate avea efecte nocive la un om sănătos. O susține și concluzia unei sinteze din seria Cochrane, serie care e cunoscută pentru imparțialitate și rigurozitatea analizării datelor existente (https://doi.org/10.1002/14651858.CD000560).
În concluzie, ca psiholog care studiază stresul și sănătatea mintală, aș vrea să văd o abordare mai riguroasă și mai responsabilă a rolului traumelor de către specialiștii din România, în acord cu datele științifice din psihologia clinică și genetica psihiatrică. Și cred că ar fi util să începem să vorbim și despre reziliență emoțională și mecanismele care o susțin. Am scris acest text în speranța că îi va ajuta pe cât mai mulți să se ferească de exagerări potențial periculoase și de „vindecători” care pot să le facă mai mult rău decât bine.
Andrei C. Miu este Profesor de Neuroștiințe Cognitive și Genetică Comportamentală la Facultatea de Psihologie și Științe ale Educației, Universitatea Babeș-Bolyai din Cluj-Napoca. A fondat și conduce Laboratorul de Neuroștiințe Cognitive, un grup de cercetare care studiază emoțiile, cu metode interdisciplinare. Cercetările sale recente s-au concentrat asupra stresului și sănătății mintale, investigând mecanisme psihologice și neurofiziologice prin care maltratarea în copilărie poate contribui la riscul de boli mintale. Unul din proiectele sale curente investighează implicarea reglării emoționale în evoluția simptomelor de stres posttraumatic.