„Această radiografie a două luni de școală altfel, cu totul altfel, aș spune că este o pedagogie de pandemie într-un sistem educațional care oricum era inegal din punct de vedere al distribuirii eficienței, responsabilității și creativității didactice, al resurselor, deci era un sistem pestriț oricum și peste asta s-a mai adăugat și această stare, evident deosebită”, spune Anca Nedelcu, profesor universitar la Facultatea de Psihologie și Științele Educației a Universității din București într-o analiză făcută la conferința online Școala pe net.
Redăm analiza integrală:
„Anul trecut am primit o întrebare similară într-un interviu: „cum arată sistemul de educație?”. Înainte de pandemie era ideea unui sistem de învățământ ca un dalmațian, cu pete albe și negre, cu pete mari de eficiență, de creativitate, de inovație, de responsabilitate didactică, există astfel de zone și ne bucurăm, dar în același timp și zone care nu sunt întotdeauna luminoase, zone de distribuire inegală de resurse, de neajunsuri, de vulnerabilități, de închistare în proiect, de înghețare a unor activități creative. Așa mi se părea mie școala astă-vară.
Peste tabloul acesta, suprapunându-se această pandemie, este clar că aceste nuanțe se văd și mai contrastant. Deci, cumva acea școală pestriță dinainte se păstrează, dar peste ea se adaugă ceva special, pentru că vorbim de un eveniment special și aici suntem într-o logică de excepție. Nu este orice fel de educație online, este o educație care se desfășoară din această perspectivă a excepției, a lucrurilor extraordinare care se întâmplă în timpuri extraordinare. Noi nu suntem pur și simplu într-o vacanță sau într-o învățare relaxată, la distanță, ci am fost forțați să ajungem în acest context și atunci trebuie să înțelegem că tot ce ni se întâmplă este o pedagogie de pandemie.
Se vorbea la un moment dat despre teoria lebedei negre, tipul ăsta de eveniment surprinzător ni s-a întâmplat și nouă, deși autorul teoriei spune că trebuia să anticipăm și că nu este un sistem lebădă neagră, dar ni s-a întâmplat, ne-a scos din rutină și ne-a forțat la adaptare.
Aș putea să decantez din această, să zicem, pedagogie de pandemie câteva elemente care s-au conturat ca fiind utile, care se suprapun peste ce înseamnă de fapt o școală bună în general.
Pedagogia de pandemie a pus un mare accent pe principiul continuității învățării. Să continuam să păstrăm relația și comunitatea educațională, asta-i foarte important. Pe responsabilitate individuală și colectivă, deci fugind presiunea de sus de la inspectorat sau din alte zone, nemaifiind atât de pregnantă responsabilitatea, începe să fie din ce în ce mai conturat la nivelul fiecărei clase.
Ancorarea afectivă și ăsta ar fi un principiu al pedagogiei de pandemie, faptul că e important să predăm nu doar formule, ci să-i ajutăm pe copii, să ne ajutăm pe noi, să ne susținem emoțional.
Un alt principiu ar fi alternare de metode. Nu doar educație de tipul celei pe care o facem noi acum, o transmisie video, agreabilă evident, sper, dar nu numai atât, e vorba și de niște fișe printate și de niște discuții, și de niște lucruri scrise, și de un pachet de lucru lăsat probabil la poarta școli, deci alternarea de metode individuale, colective, toate lucrurile astea ar fi câteva învățăminte din pandemie.
Această radiografie arată câteva lucruri pe care le-am pierdut și câteva lucruri pe care le-am câștigat.
În primul rând este evident am pierdut comunitatea școlară dintre pereți, pereții școli. Ceea ce înainte, sigur nu ne plăcea. Dar există în engleză o expresie, “cells and bells”, adica celulele în care stăteau copiii salvați de clopoțel, tocmai de asta cred că ne e dor acum, tocmai asta am pierdut pentru că mediul de învățare e numit adesea al treilea profesor. Deci copiii au pierdut puterea pedagogică, comunitară, emoțională, de susținere dată de acest al treilea profesor. Este un context social prin care elevii și profesorii impregnează spațiile educaționale de propriile emoții, propriile contribuții și lucrul ăsta evident că l-am pierdut. Ei fac dintr-un spațiu un loc. Cineva spunea că spațiu plus caracter înseamnă loc. Și-au pierdut locul lor și locul ăsta este un ansamblu de interacțiuni.
Ce am câștigat: mai multă autonomie pedagogică. Am văzut că se poate să ne desprindem de manual, am văzut că se poate să avem curaj în fața curriculumului. Cred că pandemia asta le-a redat profesorilor vocea lor didactică, celor responsabili, celor din zona petelor bune din educație. Mai multă autonomie a elevilor, mai multe relații, și accent, și atenție publică față de școală. Mai multă flexibilitate, că și ăsta e un principiu al pedagogiei de pandemie.
Cred că trebuie să învățăm din crize. Pe noi această criză ne-a prins nepregătiți, ca pe mulți alții, dar în istoria școlilor din lumea asta au mai existat contexte în care școlile s-au închis din cauza unor evenimente neplăcute. Fie că era uraganul Katrina, sau era nu știu ce cutremur sau ebola în Africa și nu-mi place sa aduc acest exemplu, dar când școlile din Liberia, din Siera Leone sau, în general, din Africa de Vest s-au închis din cauza epidemiei de Ebola, închiderea lor a durat în jur de 5-6 luni. Deci nu a fost un proces scurt. Trebuie să învățăm că nu sunt lucruri care se întâmplă în săptămâni, ci în luni, și că au efecte pe termen lung.
Tot așa din crizele trecute, în Pakistan a fost un cutremur la un moment dat și școlile au căzut. Când au fost refăcute au fost refăcute mai bine, deci nu doar că am pus băncile la loc și acoperișul căzut, am profitat de contextul ăsta, l-am construit într-o șansă pentru a da copiilor o altfel de școală. Și bănuiesc că asta este o șansă a pandemiei: când redeschidem școlile haideți facem un efort de dragul acestor copii care ne-au demonstrat că au făcut tot ce le-am zis noi, au stat în casă, s-au adaptat, au intrat în joc, de dragul lor haideți să le facem altfel.
Și cred că avem această obligație de a construi, de acum, pedagogia asta post-pandemie. Sunt multe lucruri pe care le vedem deja și nu mai e nevoie să așteptăm mult timp ca să le punem și să le analizăm.
E un secret pe care îl știe toată lumea: în astfel de momente de deconectare cu spațiul școlar, deși copiii învață tot timpul, învață și când fac clătite și când stau cu părinții în grădină, deși ei învață tot timpul, decorectarea de activitatea educațională are efecte. Sunt studii, unul făcut chiar recent, citat într-un document OECD, care arată că doar simpla vacanța de vară, aia de dinainte de pandemie, produce o domolire a interesului de cunoaștere și produce goluri de cunoaștere. Darămite această perioadă atât de lungă. Copilul meu zicea la un moment dat că este cea mai lungă vacanță avută vreodată.
Această „vacanță” atât de lungă evident că va produce efecte de cunoaștere. Copiii vor avea un gol, mai ales la matematică s-a demonstrat, mai ales la cei mari, mai ales de la cei din familii defavorizate, deci sunt studii care ne arată lucrul ăsta. Deci noi știm că în toamnă, chiar și într-o variantă foarte fericită în care ajungem cu toții la școală, suntem tot într-o situație specială și că am avut un an scurt, acesta, dar îmi imaginezi că și anul viitor școlar va fi tot scurt pentru că și dacă, să spunem că revenim la un nou normal, pentru că nu va mai fi același normal, până vom demara în toamnă, până ne vom reconecta, iarăși se vor duce mulți pași, iarăși anul va fi unul scurt.
Și hai să ne gândim un pic, să anticipăm și să creionăm de acum soluții cum va fi educația într-un caz fericit, în care ne întoarcem la școală? Cum va fi educația care pune la baza piramidei educaționale alte nevoi: nevoia de securitate, de distanțare, de igienă, vom avea predare cu mască, de sub mască, cu zâmbete mascate și confirmări ale cadrului didactic de sub mască, copiii care trebuie să mănânce prânzul cu mască, interacțiuni cu colegii lor (e ca într-un magazin de bomboane, vezi pe raft tot felul de lucruri, dar nu pot să pui mâna). Ei o să-și vadă colegii aproape sau mai departe și n-o să poată să se joace unii cu alții. Deci toate lucrurile astea contează chiar și când ne întoarcem la școală.
Și dacă nu ne întoarcem, evident sunt foarte multe lucruri pe care ar trebui să le învățăm. E o barcă, se construiește mergând. Nu suntem toți în aceeași barcă, a circulat la un moment dat descrierea asta pe rețelele de socializare, suntem toți în aceeași furtună, dar în bănci diferite. Unele mai trainice, altele mai puțin trainice. Trebuie să ne ocupăm de bărcile copiilor care nu sunt trainice, de bărcile profesorilor care nu sunt trainice. Dar în același timp pe lângă faptul că le construim trebuie să reflectăm la ce am învățat și ce vom face din mers în același timp, ca o anticipare pentru viitor.
Evenimentul ăsta sunt convinsă că o să ne pună în postura să ne analizăm practicile, să conturăm alte practici, să fim mult mai flexibili, să fim mult mai autonomi în raport cu conținuturile, în raport cu evaluarea.
Evaluarea este extrem de importantă și nu există act de învățare bun fără evaluare, vin la pachet. Dar în acest context depinde ce evaluăm, pentru că noi ne-am chinuit să ținem barca la linia de plutire, ăsta a fost obiectivul acestor zile. Și atunci nu vom putea avea în niciun caz o evaluare de tip cognitiv, să văd ce nu am învățat, să văd ce nu știu. Pentru că asta e o boală românească să văd ce nu știe… O evaluare diagnostic, a noastră, de autoreglare didactică, să vedem unde au rămas, de unde înnodăm firele atunci când putem s-o facem și asta înseamnă cu totul altceva decât o evaluare de tipul clasic, cum ne-am obișnuit.
Deci e o altă perspectivă, trebuie să învățăm lucrul ăsta, să avem mai multă autonomie în evaluare și alte țări au spus explicit, sau și-au asumat riscurile astea pentru că în momentul în care ești la minister și îți asumi să spui lucruri despre evaluare creezi tensiuni. Și chiar asta s-a spus: abțineți-vă să îi evaluați la modul rigid, la modul clasic, pentru că suntem într-un context special, cu măsuri speciale.”
_____________________________________
Anca Nedelcu este profesor universitar și prodecan la Facultatea de Psihologie și Științele Educației, Universitatea din București. Are un portofoliu bogat în activități specifice domeniului educațional: cadru didactic, cercetător, coordonator de program de studii masterale, manager de proiecte, consultant internațional. A coordonat numeroase proiecte de cercetare – dezvoltare, lucrând în colaborare cu instituții ca Banca Mondială, UNICEF, UNESCO , Network for Education Policy Center, Open Society Institute, Ministerul Educației, Centrul Educația 2000+, Agenția Națională pentru Romi etc. Împreună cu studenții săi a dezvoltat un blog academic pe probleme educaționale – Sucitoruldeminti.ro – un proiect colaborativ de tip ”service learning”.
FOTO: Școala Finlandeză Sibiu