Directoarea adjunctă a Colegiului Național „B. P. Hasdeu” din județul Buzău, Anca Florea, a afirmat, recent, într-o postare pe pagina sa de Facebook, că „pe măsură ce fundamentele sistemului de învățământ sunt mai șubrede și mai puțin ancorate în cultură”, cu atât mai des sunt folosite mecanismele birocratice.
- Profesoara cu 27 de ani de experiență a vorbit în repetate rânduri despre birocrația din școli: „Dacă ne căutați în birouri, avem mai multe bibliorafturi decât cărți – e o imagine a intoxicării educației de un spirit al dării de seamă, care e contraproductiv și vetust. Nu există minciună mai mare decât ideea că birocrația îți măsoară performanța”, a afirmat ea la finalul anului trecut.
Profesoara Anca Florea a scris despre o criză a autenticității, pe care o corelează cu lipsa de educație și, implicit, cu îndepărtarea de cultură: „Putem vorbi oare despre falimentul autenticității? Dacă da, nu cumva falimentul autenticității este lipsa de educație? Dacă da, lipsa educației nu este oare echivalentul îndepărtării de cultură? Probabil că putem continua într-un șir recurent de interogații care salvează problematizarea, dar nu asigură în mod necesar și soluțiile”, a afirmat ea.
În ceea ce privește sistemul de învățământ, profesoara declară că „pe măsură ce fundamentele sistemului de învățământ sunt mai șubrede și mai puțin ancorate în cultură, cu atât mai des este invocată nevoia de metodologii, de proceduri, de regulamente, de cursuri de formare pentru profesori. Multe dintre ele nu fac altceva decât să aducă în prim-plan lipsa de profunzime, de autenticitate. Nimic birocratic nu va suplini ceea ce este fundamental pentru un profesor: nivelul de cultură și acel «coeficient» de umanitate”, a afirmat aceasta.
Redăm postarea integrală a directoarei adjuncte de la Colegiul Național „B. P. Hasdeu” din Buzău:
Omul kitsch, consecința „crudă” a lipsei de autenticitate în educație
„Orizonturile culturale joase dau oameni cu umanitate scăzută.” – Edmund Husserl
Constatăm cu tristețe sau cu o oarecare strângere de inimă că toți suntem mai singuri. Vorbim, dar nu comunicăm cu celălalt; îl percepem pe cel de lângă noi, dar de foarte puține ori îl și înțelegem; transmitem și primim opinii fără a face efortul unui banal examen critic. Fenomenul atomizării sociale devine pregnant. Invocăm din ce în ce mai mult lipsa de respect, nu atât ca o scuză pentru a-l ignora pe celălalt, cât mai ales ca un argument în favoarea unei salutare forme de retragere. Putem vorbi oare despre falimentul autenticității? Dacă da, nu cumva falimentul autenticității este lipsa de educație? Dacă da, lipsa educației nu este oare echivalentul îndepărtării de cultură? Probabil că putem continua într-un șir recurent de interogații care salvează problematizarea, dar nu asigură în mod necesar și soluțiile. Putem spera că exercițiul socratic ne va fi și acum de mare folos: o întrebare formulată corect este o invitație la problematizare, la întoarcerea către sine, la anularea autosuficienței.
Mă feresc să dau verdicte, nici nu cred că ar fi corect să o fac. Îmi este însă aproape imposibil să nu remarc comportamentul cinic, uneori chiar ipocrit, al celor care vorbesc despre cultură sau despre educație, fără a se îngriji de modul în care se exprimă, al celor care vorbesc despre sistemul de educație, fără a-i respecta pe cei din jur, al celor care vorbesc despre valori, fără a scrie într-o corectă limbă română, al celor care se pretind a face educație, fără a avea grijă să delimiteze între ceea ce este pură părere personală și ceea ce este cunoaștere autentică.
Îmi este din ce în ce mai clar că pe măsură ce fundamentele sistemului de învățământ sunt mai șubrede și mai puțin ancorate în cultură, cu atât mai des este invocată nevoia de metodologii, de proceduri, de regulamente, de cursuri de formare pentru profesori. Multe dintre ele nu fac altceva decât să aducă în prim-plan lipsa de profunzime, de autenticitate. Nimic birocratic nu va suplini ceea ce este fundamental pentru un profesor: nivelul de cultură și acel „coeficient” de umanitate.
Absența orizontului cultural în educație nu naște doar categoria estetică numită kitsch, ci proliferează ceva mult mai periculos din cauza caracterului său insidios: morala kitsch. Ne întrebăm în mod legitim: Ce poate fi mai periculos în sistemul de învățământ decât validarea unei „morale kitsch”, care este, în mod cert, „un inventar de absențe: lipsă de personalitate, lipsă de adevăr, lipsă de caracter”? Ce poate fi mai nociv în devenirea unui tânăr decât legitimarea unor trăiri superficiale, mimarea profunzimii gândirii, garantarea reușitei nu în termeni de merit, ci în termeni de opțiuni facile și pe termen scurt? Kitsch-ul a migrat azi din zona estetică în zona moralei. Kitsch-ul a devenit azi, din nefericire, și o categorie sociologică.