A fi sau a nu fi: Bacalaureatul românesc și problemele sale. Ambiguități și incertitudini – analiză Mircea Bertea

Precizam la încheierea articolului precedent (Învățământul românesc între demnitate și neputință. De la pedagogia servituții, la pedagogia  emancipativă, EduPedu, 18 martie a.c) că știrea din mass-media care le-a eclipsat pe toate în ultima perioadă a avut ca punct de plecare un comunicat al Asociaţiei Elevilor din Constanţa (AEC), care a criticat modul în care sunt evaluaţi elevii la finalul învățământului preuniversitar și a cerut desfiinţarea examenului de bacalaureat. O solicitare de teribilism adolescentin despre care a vorbit cu ascultătorii săi și Cătălin Striblea, cel care a reluat și dezbătut solicitarea acestor elevi constănțeni în emisiunea România în direct de la Europa FM din 14 martie a.c., sub genericul ”Nu mai vrem bacalaureat”. Este o generație de răsfățati? 

Nu este intenția noastră de a analiza această emisiune radiofonică, discutabilă ca argumentare din perspectiva (ne)cunoașterii și reflectării situației reale din învățământul românesc în ceea ce privește evaluările naționale și examenul de bacalaureat. Vom spune doar că emisiunea a început bine prin a sublinia corect că din comunicatul AEC reieșea că elevii vor desființarea examenului de bacalaureat, pentru a înțelege spre sfârșitul emisiunii din dialogul în direct al lui Cătălin Striblea cu vicepreședinta acestei asociații că nu asta au vrut să transmită elevii constănțeni (deși așa au scris în comunicat!), întorcând-o și ei, deja ca niște politicieni versați, nu ca la Brăila, cum eram obișnuiți, ci, de această dată, ca la Constanța. 

De ce revenim la (scriem despre) acest comunicat al elevilor din Constanța? Pentru că, deși nu se poate pune problema desființării examenului de bacalaureat în România de azi, la o examinare mai atentă a legislației în vigoare și a situației în fapt, există și la acest examen de mare impact în învățământul românesc destule ambiguități și incertitudini. La o primă impresie, din comunucatul AEC părea că elevii constănțeni au sesizat și ei ambiguități și incertitudini referitoare la evaluările și examenele naționale din ultimele două legi ale educației naționale de la noi, respectiv din legile educației din 2011 și 2023. Impresia aceasta o dădeau cel puțin câteva rânduri din comunicatul lor: ”… nici măcar nu îi cunoaștem baza legală, având în vedere că nici Legea Educației nr.1/2011, nici Legea Învățământului Preuniversitar nr. 198/2023 nu s-au aplicat cu privire la acesta”, adică la bacalaureat. Din păcate, a fost doar o impresie și o speranță, până la urmă (după cum a reieșit din intervenția radiofonică a reprezentantei asociației elevilor constănțeni), ei acuzând doar învățarea pe de rost, cu referire expresă la disciplina Limba și literatura română. Or, bacalaureatul românesc nu înseamnă învățare pe de rost și presupune mult mai mult decât o singură disciplină, fie ea și Limba și literatura română.

Revenind la subiectul acestei analize, ce înseamnă și ce presupune bacalaureatul în sistemnul de învățământ din România și de ce am avut impresia inițială că elevii constănțeni au sesizat ceva cu adevărat problematic referitor la examenele naționale?

În primul rând, pentru că există în ambele legi ale educației asemenea ambiguități, nefiind foarte clară distincția dintre evaluare națională și examen, situația fiind chiar critică în cazul referirii la evaluarea națională la clasa a VIII-a, evaluare pe care Ministerul Educației o folosește cu legitimitate discutabilă pe post de examen de admitere în clasa a IX-a în învățământul liceal, examen ce nici nu există legal din moment ce atât în Legea nr. 1/2011 (art. 75, alin. (1) și (2)), cât și în Legea 198/2023 (Legea învățământului preuniversitar), la art. 100, alin (1) și (2), ca să ne referim doar la cel mai recent document legislativ în acest sens, se precizează cu claritate că: ”(1) Absolvenții învățământului gimnazial dobândesc diploma de absolvire și foaia matricolă, parte a portofoliului educațional.

(2) Continuarea studiilor din învățământul gimnazial în învățământul liceal este asigurată pe baza unui proces de consiliere vocațională și de orientare școlară și profesională care se desfășoară pe tot parcursul ciclului gimnazial în baza metodologiei aprobate prin ordin al ministrului educatiei. Numărul de locuri alocate pentru primul an al învățământului liceal este cel puțin egal cu cel al absolvenților clasei a VIII-a” (s.n., M.B.). 

Formidabil alineatul din lege și nu mai puțin ”formidabilă” admiterea ”legală” în clasa a IX-a. Acum poate că ați înțeles de ce avem elevi ce intră la liceu cu media 2 și de ce nu mai avem școli profesionale, deși România trece printr-o criză profundă de mână de lucru calificată. Și poate că veți avea și explicația existenței celor 50 de licee din țară care nu au an de an niciun promovat la examenele de bacalaureat, deși școlarizează gratuit timp de 4 sau 5 ani zeci de mii de elvevi, acordând nu de puține ori și burse de merit!!!

Nici cu examenul de bacalaureat nu stăm grozav ca descriere și reglementare legislativă,  deși, măcar aici legea utilizează constant termenul de ”examen”, fără a-l include însă nici în Legea din 2011 cu modificările și completările ulterioare și nici în recentele legi ale educației, promulgate în 2023, în Lista definițiilor termenilor și expresiilor utilizate în cuprinsul legii, din anexele la aceste legi, deși cuvântul/termenul ”bacalaureat” apare, în diferite contexte, de 47 de ori în Legea 198/2023, Legea învățământului preuniversitar, spre exemplu. Deși nu include o definiție a bacalaureatului (în trecut știam că înseamnă examen de maturitate), legea spune însă la ce folosește, respectiv la înscrierea și admiterea în învățământul superior și la ocuparea ulterioară a unor funcții didactice sau didactice auxiliare. Ca element de noutate, mai aflăm (cu oarecare îngrijorare în ceea ce privește aplicarea acestor prevederi legislative!) că în Legea 198/2023, art. 103, alin. (11) prevede că ”Promovarea examenului de bacalaureat conferă titularului nivelul de calificare 4”, putându-ne întreba, spre exemplu, ce fel de calificare de nivel 4 va avea absolventul de socio-umne, liceu teoretic?!, în timp ce la art. 104, alin. (6) se menționează că ”Obținerea certificatului care atestă nivelul 4 de calificare … nu este condiționată de promovarea examenului de bacalaureat”.  Ce să mai înțelegem?! Dar ce ne facem dacă, luând de bune prevederile legii recente, neintrate încă pe deplin în vigoare și prorogată deja intens, absolvenții nostri de liceu, filieră teoretică, cunoscând această prevedere a legii, vor solicita cu toții după promovarea bacului certificate de calificare de nivel 4 și nu vom avea cum și ce să le dăm, în timp ce absolvenții de la învățământul tehnologic vor primi certificate, tot conform prevederilor legii în cauză, chiar dacă nu și-au luat bacalaureatul?!

Revenind la comunicatul elevilor din Constanța, aceste inadvertențe și ambiguități speram că au fost observate și de elevii asociației, ceea ce ar fi motivat cel puțin parțial afirmațiile despre bacalaureat din comunicatul lor, respectiv că ”Bacalaureatul este un examen din inerție, nu știm ce vrem cu el, ci doar ne-am obișnuit să îl dăm în fiecare an, fără vreun scop sau beneficiu. În plus, nici măcar nu îi cunoaștem baza legală, având în vedere că nici Legea Educației nr.1/2011, nici Legea Învățământului Preuniversitar nr. 198/2023 nu s-au aplicat cu privire la acesta. Pe lângă faptul că materia este foarte multă, este total învechită” (s.n., MB).

Dacă afirmațiile referitoare la (ne)aplicarea integrală a celor două legi cu referire la bacalaureat pot rezista, adică pot fi probate cel puțin parțial, a susține că acesta este ”un examen din inerție”, ”că nu știm ce vrem cu el”, că e ”fără vreun scop sau beneficiu” sunt fie de un teribilism gratuit, fie de un dezinters periculos atât pentru ei,  elevii semnatari ai comunicatului, cât și pentru școlile pe care aceștia le (sau nu le) frecventează, amintind fie de un dl Goe ajuns la majorat, fie de ”idealul” posmagilor muiați în nepăsare și dezinteres. Nu excludem nici un alt posibil adevăr al acestor afirmații, în sensul în care pot să existe elevi care să nu-și pună problema dacă vor sau nu diploma de bacalaureat sau să nu știe pe bune (și pe rele) la ce le-ar putea ea folosi. 

Elevii asociației constănțene s-au plans intens și că trebuie să învețe comentarii pe de rost, că trebuie să citească o literatură veche, desi nu au adus argumente care să demonstreze că ei chiar citesc literatură și că pot prezenta o alternativă viabilă la situația descrisă (Și nici dl Striblea nu a avut inspirația să-i întrebe dacă citesc și ce citesc, ce le place să citească și de ce ceea ce le place să citească ar fi mai potrivit să învețe în școală și nu materia despre care ei se plâng că este ”total învechită”). 

Cred că se poate afirma însă fără rezerve că a susține că nu mai avem nevoie de bacalaureat în învățământul românesc și că a solicita renunțarea la el este aproape de nonsens. De această realitate și-au dat seama chiar și autorii comunicatului de la Constanța care, în emisiunea radiofonică de la Europa FM, au negat că asta ar fi cerut, spunând că n-au fost bine înțeleși, că ei la tocitul comentariilor și la prea multă materie de examen s-au referit. 

Pe de altă parte, cred că este clar pentru toată lumea, chiar și pentru AEC, că o lege nu se schimbă în urma unui comunicat al elevilor sau ca rezultat al unei emisiuni radiofonice, fie ea și de largă audiență. Dar a întreba și a ne întreba despre ce fel de bacalaureat avem nevoie, da, aceasta poate fi o temă majoră de dezbatere în care experții și, prioritar, învățământul superior ar trebui să aibă prioritate în a propune și decide. Că avem sau nu nevoie de bacalaureat diferențiat în funcție de filieră (ca în Franța), că ar fi cazul să ne gândim la un posibil model românesc sau la bacalaureatul international, da, acestea pot fi subiecte de dezbatere. Personal, sunt adeptul bacalaureatului diferențiat pe filiere, fără a-l copia însă pe cel francez, sistemul de învățământ din Franța fiind și el astăzi în impas, neputând oferi modele viabile.

Că materia de bacalaureat e multă, aceasta este mai degrabă o afirmație de elev neobișnuit cu învățătura asiduă și performantă. Argumentul cel mai convingător aici este tocmai programa de bac care ar trebui să fie identică cu programa de învățământ de pe întreg parcursul liceului la toate disciplinele din care se dă bacalaureatul. Or, la noi programa de bac e destul de subțire comparativ cu programa disciplinelor din structura sa actuală. Plus că subiectele sunt din ce în ce mai generoase, bacalaureatul scăzând în dificultate de la an la an. 

Reamintim pe această temă absolvenților contemporani de liceu că, prin tradiție, încă de la introducerea sa în sistemul nostru de învățământ  bacalaureatul a fost un examen foarte serios. În România, acest examen a fost introdus în 1925, prin legea emisă în timpul ministeriatului lui Constantin Angelescu, lege publicată în ,,Monitorul Oficial” din 8 martie a aceluiași an. Bacalaureatul avea menirea „de a verifica cunoştinţele dobândite de elevi la materiile de studiu cele mai importante şi de a dovedi influenţa studiilor făcute asupra formării cugetării lor.” Examenul se desfăşura în două sesiuni: de vară (25 iunie–10 iulie) şi de toamnă (15–30 septembrie), legea prevăzând existenţa unor comisii numite de minister în oraşele reşedinţă ale regiunilor şcolare. Aceste comisii erau formate din șapte membri, din care șase profesori titulari şi un preşedinte ales dintre „membrii corpului didactic universitar, ”profesor, agregat sau conferenţiar definitiv de la Facultatea de Litere sau de Ştiinţe” sau dintre foştii inspectori şcolari. Existau șase regiuni şcolare: Bucureşti (incluzând şi Ploieşti, Buzău, Focşani, Brăila, Galaţi, Tulcea, Constanţa, Târgovişte, Piteşti, Turnu Măgurele), Cluj (incluzând Turda, Dej, Deva, Blaj, Sibiu, Tg. Mureş, Braşov, Sighişoara, Carei), Iaşi (incluzând şi Bacău, Piatra Neamţ şi Bârlad), Timişoara (incluzând şi Oradea și Arad), Chişinău (incluzând şi Cetatea Albă şi Bălţi) şi Cernăuţi (incluzând şi Suceava). Conform legii instrucțiunii, materiile fundamentale erau: limba şi literatura română, istoria românilor, geografia României, instrucţia civică, o limbă modernă (la alegere). La acestea se adăugau ,,două materii speciale”, în funcţie de liceu. În perioada interbelică au funcţionat patru tipuri de liceu: industrial, economic, pedagogic şi real-umanist, existând în jur de 450 de astfel de unităţi.

Legea nr. 77/1929, modificând parțial legea din 1925, prevedea că „Absolvenții liceelor de stat sau particulare, cu sau fără drept de publicitate, care doresc să continuie studiile în învățământul superior, trebuie să depună un examen de bacalaureat. Scopul acestui examen este de a verifica cunoștințele dobândite de elevi la materiile de studii cele mai importante și mai ales de a dovedi influența studiilor făcute asupra formării cugetării lor, deci, cu chipul acesta a selecționa dintre absolvenții liceului pe cei care dovedesc că sunt în stare să urmeze cu folos studiile de specializare universitare.” Reținem din cuprinsul acestui articol de lege veche cu deosebire ultima parte, anume că scopul exameului de bacalaureat era de „a selecționa dintre absolvenții liceului pe cei care dovedesc că sunt în stare să urmeze cu folos studiile de specializare universitare.” (s.n., MB)

Neavând o definiție oficială a bacalaureatului în legile educației în vigoare la noi, întrebarea dacă promovarea examenului de bacalaureat ar trebui să fie și azi o dovadă că absolvenții liceului sunt în stare să urmeze cu folos studiile universitare rămâne extrem de actuală! 

Mircea Eliade, viitorul romancier și istoric al religiilor, tânăr absolvent de liceu pe atunci și candidat în prima serie a examenului de bacalaureat din România, descrie astfel atmosfera și starea de spirit a aboslenților de liceu din vremea aceea: „Ne-a înspăimântat mult noul bacalaureat: suntem cea dintâi serie. Cei care învăţau înainte, acum, se surmenează. Nimeni nu ştie ce se va petrece precis la bacalaureat. Profesorii şi-au pierdut calmul, băieţii sunt înspăimântaţi. În loc de comisia amabilă, aleasă din profesorii liceului, cu care am copilărit şi care ne cunosc, vom întâlni comisii severe, care ne vor cântări în trei minute, definindu-ne suficienţi sau insuficienţi pentru Universitate.” Eliade recunoaște faptul că el însuşi a dat examenul în toamnă, că învăţa „dureros” şi că era „neliniştit”, deoarece „în vară au căzut mulţi”. Din această cauză s-a pregătit temeinic, citind „toate cărţile ultimelor patru ani de liceu”. Atmosfera dinaintea examinărilor era una încărcată, semn că elevii ştiau că îi aşteaptă teste dificile: „îmi priveam tovarăşii: tremurau, cu buzele albe, cu gâturile reci, cu tâmplele supte. Eu eram palid şi îmi torturam ochelarii”. Lui Eliade i-a picat „Scrisoarea I” a lui Eminescu şi „istoricii ardeleni”. La geografie s-a încurcat la flora versantului nord-estic al Munţilor Apuseni şi nu a ştiut afluenţii Crişului Alb. „La chimie şi fizică, la limba franceză am răspuns tot ce m-au întrebat.” Afişarea notelor a fost ca o eliberare: „Am scăpat, am scăpat! Am trecut singurul din seria liceului nostru. Mi-am citit numele cu ochi tulburi. Prietenii m-au sărutat. Iată că încep răsplătirile!”

Treabă serioasă bacalaureatul acela, chiar dacă unele epitete sunt specifice stilului beletristic și  paginilor de roman în care aceste scene au fost evocate.

Revenind la bacalaureatul de azi și la afirmațiile din comunicatul elevilor constănțeni cum că literatura română din programa de bacalaureat este „învechită” (despre mate sau științe neputându-se afirma așa ceva, deși nici literatura bună nu e supusă îmbătrânirii propriu-zise, ca dovadă că citim și apreciem încă opere din antichitate), aici elevii ar putea avea oarecare dreptate, din moment ce chiar Mircea Cărtărescu declara nu demult, într-un interviu, că: „Azi, în școli, nu se face practic literatură. Cei responsabili cu programele nu înțeleg ei înșiși literatura. Li se prezintă elevilor un șir de vestigii și ruine din secolele trecute, greșit înțelese până și ele. Autorii vii de azi nu li se prezintă, de parcă nici n-ar exista. Literatura, cum se predă azi ca să treci bacul, e moartea pasiunii, mai bine ar dispărea cu totul ca materie. E rețeta sigură dacă vrei să faci tinerii să nu mai pună în veci mâna pe o carte. Toată lumea spune asta de decenii întregi, și totuși nu se mișcă nimic, defilăm mai departe cu o concepție inexistentă sau înșelătoare despre ce e literatura, cu autori prăfuiți, cu texte alese parcă pentru nulitatea lor. Nu sunt polemic aici de dragul polemicii: asta e realitatea. E exasperant, e o crimă culturală ce se petrece sub ochii noștri”. Aici, trebuie să recunoaștem, un scriitor avizat și recunoscut ca atare e mult mai dur decât elevii constănțeni! Am putea recunoaște și sublinia aici și că, precum la Mircea Eliade, și la Mircea Cărtărescu, în referirile la bacalaureat, predomină subiectivitatea creatoare și emoția artistică, foarte puternice și evidente. Tocmai de aceea, răspunsul la afirmații de genul: „Literatura, cum se predă azi ca să treci bacul, e moartea pasiunii, mai bine ar dispărea cu totul ca materie. E rețeta sigură dacă vrei să faci tinerii să nu mai pună în veci mâna pe o carte” din afirmațiile scriitorului Mircea Cărtărescu îl las pe seama dumneavoastră: profesori de liceu, elevi care se pregătesc pentru bac, părinți sau profesori din învățământul superior. Și, de ce nu, și celor care citiți aceste rânduri, fără a fi în niciuna dintre categoriile menționate. Cu o condiție, totuși, aceea de-a fi dat și promovat examenul de bacalaureat.