Avem o generaţie mai tânără, mai tehnică, dar nu am niciun dubiu că această generaţie tânără şi cele care vor urma vor avea sentimente, spune antropologul cultural Otilia Hedeșan, profesor de civilizație română și cercetător etnolog la Universitatea de Vest din Timișoara, citată de Agerpres, în contextul Zilei Internaționale a Dorului, marcată pe 13 mai.
„Nu ştim când a apărut dorul, dar ştim că este un cuvânt care înseamnă durere, este un sentiment al dorinţei puternice, discrete, tăcute de a revedea pe cineva drag. Am făcut multă cercetare în mediul sătesc, dar nu pot spune cum simte ţăranul dorul. Prefer să observ lucruri decât să pun întrebări deschise care ţin de interpretare”, declară profesoara Otilia Hedeşan.
Dinamica societăţii româneşti, la fel ca cea a lumii în ansamblul său, începe să evidenţieze tot mai pregnant prezenţa unei noi generaţii care îşi face singură destinele, care încearcă să se desprindă de viaţa familială, conform profesoarei Hedeşan.
“O nouă structură socială, o nouă educaţie vor determina la un moment dat şi o restructurare a sentimentului de dor. Tocmai de aceea, o mişcare de alocare a statutului de « Zi a Dorului » pe 13 mai mi se pare foarte utilă, pentru că pune în faţa unei generaţii care gândeşte altfel, într-o manieră proprie acestei generaţii, o temă care este de fapt una definitorie.
Avem o generaţie mai tânără, mai tehnică, dar nu am niciun dubiu că această generaţie tânără şi cele care vor urma vor avea sentimente. Nu ştiu dacă dorul în maniera în care era trăit de păstorii români sau de navigatorii portughezi va mai fi replicat, pentru că altfel ne raportăm la distanţe şi la comunicare astăzi. Aş miza cel puţin pentru un număr de decenii de acum înainte pe existenţa sentimentelor, chiar dacă ele vor fi numite temporar altfel decât înainte”, declară antropologul cultural.
Contextul? O lume tot mai dominată de digitalizare şi inteligenţa artificială, în care o marcă a sensibilităţii umane rămâne dorul, sentimentul de deplină iubire împletită cu suferinţa profundă, tăcută şi care nu poate fi auzit decât prin strigătul îndurerat al doinelor, potrivit profesoarei.
Antropologul cultural menţionează trei scriitori români care s-au aplecat asupra relaţiei dintre viaţa pastorală, care pare să fi determinat apariţia dorului, prin absenţa îndelungată a persoanelor dragi, şi ale căror lucrări creionează profunzimea sentimentului dor: etnologul Ovid Densusianu, Lucian Blaga şi Elena Bălan-Osiac.
“Ovid Densusianu este autorul cărţii « Viaţa păstorească în poezia noastră populară ». Dincolo de numeroasele texte pe care le include în cele două volume ale cărţii, Densusianu aduce ideea că viaţa grea care îi făcea adesea pe membrii aceleiaşi familii să trăiască despărţiţi în situaţia păstorilor este responsabilă de naşterea sentimentului dorului. Între textele lui Lucian Blaga, autorul volumului de poeme « La curţile dorului », găsim « Dorul-dor », în care continuă să definească foarte bine acest sentiment al dorului: « Cel mai adânc dintre doruri/e dorul-dor./ Acela care n-are amintire/ şi nici speranţă, dorul-dor »/. Sunt tentată să cred că dorul lui Blaga coboară până dincolo de o limită, în trecut, şi tinde să se îndrepte dincolo de orice limită, în viitor”, explică profesoara Otilia Hedeşan.
- Dorul s-a configurat în cultura noastră folclorică drept sentimentul împărtăşit de o succesiune mare de generaţii, fiind asociat cu dragostea. Multe texte folclorice exprimă incontestabil că dorul şi dragostea sunt asociate cu fenomene de mare subtilitate, inclusiv în relaţie cu cei plecaţi în veşnicie, mai notează Agerpres.
Cel de-al treilea nume remarcat de etnologul UVT este cel al cercetătoarei Elena Bălan-Osiac, care a publicat în 1971 eseul “Sentimentul dorului în poezia română, spaniolă şi portugheză”.
„Când a apărut cartea, a şocat într-un anumit sens, pentru că unul dintre lucrurile comune care circulau în anii ’80 în spaţiul cultural românesc era acela că sentimentul dorului este specific românesc, că nu se mai regăseşte într-un alt spaţiu cultural, în aceeaşi configuraţie.
Or, Elena Bălan-Osiac pune în paralel texte din literaturile populare română, spaniolă şi portugheză, iar ceea ce se desprinde din această demonstraţie este, pe de-o parte, faptul că limitele spaţiului romanic au un set de cuvinte care denumesc acest sentiment şi că există un anumit tip aparte de sentiment care ţine de dorinţa puternică a reîntâlnirii cu persoanele pe care nu le-ai mai văzut de foarte multă vreme”.
„Dacă în spaţiul românesc dorinţa aceasta este justificată de călătoriile la distanţă, prin transhumanţă, în Peninsula Iberică, cercetătoarea pune acest sentiment în relaţie cu eforturile făcute de navigatorii care trăiau un timp îndelungat pe mare, rupţi de familiile rămase în Spania, respectiv Portugalia”, mai arată antropologul cultural.
Redacția
Alexa Stănescu
Raluca Pantazi
